Max Aub este un scriitor despre care puțini știu în România. Nici măcar prin locurile pe unde a peregrinat n-a ajuns în prim-plan. O explicație poate fi viața pe care a dus-o. S-a născut în 1903, la Paris, iar din 1914 a trăit cu familia în Spania (fiind de origine germană, tatăl său s-a temut să nu aibă probleme atunci când a început războiul, așa că a plecat în exil cu familia). A luptat de partea republicanilor împotriva trupelor franchiste.
A avut prieteni celebri – Garcia Lorca, Malraux, Picasso, Dali, Bunuel. Anul 1937 îl găsește în postul de atașat cultural la Ambasada Spaniei din Paris. Având convingeri comuniste, a fost arestat în 1939. În timpul Regimului de la Vichy a fost închis într-un lagăr din sudul Franței. Evadează în 1942 și se stabilește în Mexic, unde moare în 1972.
A lăsat în urmă multe lucrări în spaniolă, printre care și Crime exemplare (1956), o cărțulie care nu depășește cu mult o sută de pagini, dar de o valoare literară indiscutabilă.
Într-o narațiune polițistă, un punct important al anchetei îl constituie descoperirea mobilului care a condus la comiterea faptelor. În Crime exemplare, Max Aub nu este interesat decât de acest aspect. Nu-l pasionează să consemneze depozițiile martorilor, urmărirea suspecților și arestarea vinovatului. În paginile lui nu apar polițiști, detectivi și nici nu le este descrisă activitatea.
De cele mai multe ori, a smulge de la un ucigaș o recunoaștere a faptei sale abominabile și o explicație a motivului pentru care a suprimat o viață cere investigatorilor multe ceasuri și zile de trudă și o varietate de mijloace de persuasiune. Ca și cum i s-ar fi permis accesul într-o cameră de luat interogatorii, autorul are privilegiul de a se afla acolo chiar în acea clipă de grație când făptașii se hotărăsc să mărturisească, să spună ce i-a îndemnat să ucidă și cum au procedat. El le înregistrează scrupulos declarațiile, fără să adauge niciun comentariu. Nu-și manifestă nici dorința de a-i justifica, de a-i condamna sau de a-i ierta. O altă instanță va analiza cazurile și va da verdictele.
Dacă ar fi apărut la Paris, în anii de glorie ai avangardismului, Crime exemplare i-ar fi încântat pe Tristan Tzara, pe Andre Breton, Salvador Dali… Este o bijuterie literară insolită, datorată unui maestru al umorului negru. În aparență, doar o joacă, așa cum obișnuiesc uneori scriitorii să ne propună pentru a ne delecta. Cine are răbdarea să-i exploreze semnificațiile, poate avea revelații tulburătoare – morale, psihologice, sociologice, filosofice.