Am scris primul meu roman polițist, „Atac în bibliotecă”, la începutul anilor ’80, enervat de producțiile autohtone care preamăreau realizările miliției în lupta cu infractorii. Cele mai multe dintre aceste cărți „milițiste” erau scrise prost și după același tipic: ofițeri superdeștepți, lipsiți de îndoieli, familiști, fără abateri în conduită, prindeau hoți, criminali, apărând astfel cuceririle socialismului biruitor. În unele cazuri, efortul imaginar era minim – se luau dosare din arhiva miliției și se explica soluționarea lor. Personajele erau schematice, ritmul acțiunii trenant, și culmea! deși porneau de la situații reale, narațiunile păreau neverosimile.

Unii comentatori au făcut o remarcă pertinentă: cuvântul „atac” din titlul romanului meu poate fi interpretat și ca verb, și ca substantiv. Ei da, am atacat literatura de acest gen de la noi, ceea ce l-a determinat pe Ov. S. Crohmălniceanu, un mare cunoscător al literaturii cu suspans de pe multe meridiane, să exclame: „Cu George Arion avem și noi roman polițist autohton.” Desigur, eroul meu, jurnalistul Andrei Mladin a apărut în răspăr, călcând cu dezin- voltură canoanele stabilite ale vremii. N-avea nimic încântător în ochii cenzorilor – nu era însurat și nu avea copii, nu ezita să cunoască aventuri galante, uneori mai scăpa caii la băutură, și își mai băga și nasul în afaceri care nu-l priveau, dar pe care se încăpățâna să le descâlcească precum un detectiv amator, expunându-se la pericole, dând cu tifla milițienilor. Era un om liber și-i îndemna și pe ceilalți să se simtă liberi, să uite de constrângeri. Dar acest erou pe care îl întâlnim pentru prima oară într-o bibliotecă mai avea o însușire care îi înnebunea pe toți apărătorii moralei proletare: avea umor și îndrăznea să-și bată joc și să râdă de poncifele „măreței epoci”.

Mai mult, râdea câteodată și de el însuși. Unde ai fi pomenit un activist de partid să se ia singur peste picior? Și, deși era tobă de carte, fără să facă paradă de asta, nu se sfia să vorbească uneori deșucheat – limbajul lui era o altă formă prin care își manifesta libertatea, o tentativă de a comunica mesaje criptice și de a refuza „limba de lemn”. De aceea, în special tinerii de atunci l-au îndrăgit, considerându-l unul de-al lor, un „gagiu simpatic”, astfel încât s-a și înființat în secret un „Club Andrei Mladin”, iar în 30 noiembrie, de ziua Sfântului Andrei, primeam urări pentru eroul meu... E drept, după cum avea să apară la o scrutare mai atentă, protagonistul ascundea trăiri cu mult mai intense. Într-un excelent articol din „România literară”, Dana Dumitriu observa „dârele de tristețe” ale acestui „detectiv bovaric”.

Chiar dacă „Atac în bibliotecă” a fost periat la sânge, multe poante ale mucalitului Mladin fiind eliminate, altele au rămas, nu numai spre surprinderea mea și a cititorilor de atunci, dar stârnind uimire și în ziua de azi. Unii comentatori străini chiar s-au întrebat, când au citit romanul în traducere în limba engleză și în limba franceză, cum de-a putut să apară. Abordarea acțiunii într-un registru ușor parodic a salvat cartea de la mutilare sau interdicție. Andrei Mladin a luat cenzura prin surprindere la prima sa apariție. Dar cea de-a doua carte cu el a beneficiat de mai multă atenție. Țin minte și acum ziua în care Ana Barbu, redactorul meu de carte, m-a chemat în biroul lui Valeriu Râpeanu, directorul editurii Eminescu. M-au invitat să iau loc pe un scaun și mi-au înmânat un dosar între copertele căruia se afla manuscrisul unui nou roman de-al meu, „Profesionistul”. Fusese citit „undeva, sus.”

Am deschis dosarul și am început să dau filele una după alta. M-am albit la față. Aproape că nu era pagină pe care să nu existe sublinieri, tăieturi de fraze sau de pasaje întregi, comentarii vitriolante la adresa autorului. Am citit și referatul pe care oficialul îl „produsese” în urma lecturii. El cerea imperios ca volumul să nu se publice.

- Ei, asta e, am zis eu și am dat să mă ridic de pe scaun și să plec. Valeriu Râpeanu mi-a zis cu severitate.

 - Stai jos!

Am stat, fără să înțeleg nimic. Oare directorul vroia să-mi frece și el ridichea pentru că pusesem editura într-o postură nefavorabilă, propunându-i un astfel de manuscris? Spre stupoarea mea am auzit altceva.

- Trebuie să refacem cartea. Ținem seama de unele observații, pe altele ne facem că nu le-am văzut, sau nu le-am înțeles...

Am dat să mă ridic din nou. - Nici nu se pune problema. Manuscrisul e masacrat. Nu se mai poate face nimic cu el.

- Stai jos! a zis iarăși Valeriu Râpeanu. Nu te pripi.

Nu m-am pripit. Am început să răsfoiesc din nou manuscrisul. Aveam să-l refac numai dacă... Am deschis brusc la ultimele pagini din dosar și m-am uitat la ele. Nu era nici măcar o virgulă semnalată ca fiind inoportună. Am închis dosarul și le-am spus celor doi:

- Îl refac!

 I-am lăsat întrebându-se ce oare mă determinase să-mi schimb dintr-odată hotărârea.

Explicația se afla la sfârșitul volumului. După ce-și pusese pielea la saramură rezolvând un caz încâlcit dintr-un oraș de provincie, unde cele mai înalte autorități erau corupte și criminale, Andrei Mladin scrisese un articol despre tot ce i se întâmplase acolo. Deși i se promisese solemn apariția articolului, când ajunge la chioșcul de ziare și cumpără revista la care lucra, constată că pentru demersul său jurnalistic publicația nu găsise loc. Prin urmare, exista cenzură, presa nu era liberă. Prin urmare, mult clamata libertate a cuvântului era o minciună. Cum de nu se prinsese nimeni de bomba pe care o plasasem la sfârșit?

S-au prins, însă, cititorii, după ce cartea a ieșit de sub tipar, și au comentat în șoaptă, cu deliciu, prin cafenele sau prin locurile unde se întâlneau. Iar ultima frază a narațiunii mele – datorită multelor tăieturi romanul devenise o nuvelă; a mai trebuit să adaug o proză pentru a da consistență volumului – le-a mers și mai mult la inimă: „Vocea plăcută a unui crainic anunță că, în toată țara, pentru încă o vreme, continuă să plouă.” O aluzie la faptul că tot ceea ce trăiam nu se va schimba prea curând. Pentru cei mai mulți cititori din ziua de azi un astfel de final nu mai are același impact. Ei nu știu ce înseamnă cenzură, ce chinuitor este să nu poți spune ceea ce gândești cu adevărat, la ce artificii trebuia să recurgă un scriitor pentru a exprima măcar o parte din adevărul pe care dorea să-l comunice...

Experiența din „Profesionistul” (1985) l-a marcat definitiv pe autor și pe eroul său. În prozele din „Trucaj” (1986) și din „Pe ce picior dansați?” (1990) Andrei Mladin se refugiază tot mai mult în lumi imaginare, mai ales că se vizează și eliminarea lui prin internarea într-un sanatoriu. Deabia în 2011, la cererea multor fani pe care îi are, a reapărut la rampă, în „Fortăreața nebunilor”, iar mai târziu în „Maestrul fricii”. Îmbătrânit, obosit de tracasările prin care a trecut, cu mai puțin chef de a râde de el însuși și de urâțenia lumii în care trăiește. Și totuși, umorul îi rămâne arma cea mai puternică, o armă care l-a făcut detestabil în ochii cenzorilor de odinioară, ca și în ochii urmașilor lor de azi.