„Dacă Europa vrea să supraviețuiască, trebuie să fie înarmată”- declarația fulgerătoare a premierului polonez Donald Tusk la Parlamentul European de la Strasbourg din 22 ianuarie este ecou comentariilor recente făcute de mai mulți lideri ai celor 27 de state membre ale Uniunii Europene. Confruntați cu presiunile președintelui Statelor Unite ale Americii, Donald Trump, care îndeamnă la contribuții financiare europene mai mari la securitatea colectivă, și cu Ucraina care are probleme cu Rusia, mulți dintre liderii continentului încearcă acum să facă progrese în „apărarea europeană”. În spatele retoricii îndrăznețe, însă, proiectul pare a fi mai blocat mai mult ca niciodată, crescând îngrijorarea și chiar consternarea în rândul multor specialiști.

Volodimir Zelenski, la Forumul Economic Mondial de la Davos, marți 21 ianuarie, a ținut o prelegere implacabilă despre limpezimea familiei europene la care țara sa, Ucraina, aspiră, să se alăture. Deși el nu uită niciodată să-și exprime recunoștința față de ”familia” care îi susține țara în război, atât din punct de vedere material, cât și politic, președintele ucrainean a profitat de oportunitatea oferită de venirea la putere a președintelui Donald Trump, cu o zi înainte de discursul său, încercând să scoată Europa din toropeala ei și s-o facă  conștientă de provocările care urmează.

El a pictat o imagine perfect realistă a Europei: ”o comunitate de state reticente în a ajunge la putere, rămase în urmă în tehnologia și producție de arme, o regiune bogată și dezvoltată, fără alte ambiții decât propriul confort, care a continuat să cumpere gaze din Rusia, totul în timp ce se așteaptă ca SUA să-i asigure securitatea”. ”Europenii- a remarcat el- nici măcar nu știu dacă vor avea un loc la masă în vreo negociere pentru a pune capăt războiului. Vă va asculta Donald Trump sau va negocia cu Rusia și China? Europa trebuie să învețe cum să aibă grijă pe deplin de ea însăși, astfel încât lumea să nu poată ignora acest lucru".

Răspunsul este evident: Trump va negocia cu Rusia și China. La Davos vocea Uniunii a fost președinta Comisiei Europene. Ursula von der Leyen, a subliniat necesitatea de a face față la „o nouă eră a concurenței geostrategice dure”. Are perfectă dreptate. Întrebarea este cum asigura europeni securitate propriilor cetățeni? De exemplu, Christine Lagarde, președintele Băncii Centrale Europene a cerut Europei să adopte o „strategie de carnet de cecuri”, cumpărând mai multe gaze naturale și arme din SUA pentru a rămâne de partea lui Trump. Alți propun alinierea politici europene la cea americană, față de China, și asta în sprijinul asigurării de către America a securității Europei împotriva Rusiei.

Politicieni și militari europeni mai vorbesc și despre interconectarea teatrelor de operațiuni din Europa și Asia. Există mai multe versiuni ale acestei narațiuni: una subliniază rolul Coreei de Nord și Chinei în războiul Rusiei din Ucraina, alta că Taiwan ar putea fi următoarea piesă de domino dacă Ucraina cade. Un al treilea sugerează că o retragere a SUA din Europa care ar putea trimite Europa în brațele Chinei. Multe opinii puține soluții.

Trump 2.0 și alianța NATO

Vorbim de garanții de securitate. Acestea vor însemna – și toți liderii europeni știu asta – să se cheltuiască mai mult pentru apărare. Trump vrea reformarea NATO și creșterea cheltuielilor militare. Trebuie spus că, spre meritul lui Trump, că amenințările pe care le-a adresat partenerilor săi din NATO în timpul primului său mandat au dat în sfârșit roade. Astăzi, 23 din cei 32 de membri ai Alianței Atlantice își dedică cel puțin 2% din PIB pentru cheltuielile de apărare. România a planificat 2,5% și a cheltuit 1,6%.

Acum, însă, președintele Trump a vorbit despre 5%. Doar Polonia și Lituania sunt aproape de această țintă, dar, pentru celelalte, pragul de 3% pare deja minim. Va supraviețui NATO intact unui al doilea mandat a lui Donald Trump? Potrivit unor oficiali din jurul lui Trump, SUA își  va păstra umbrela nucleară deasupra Europei în timpul unui al doilea mandat, menținându-și puterea aeriană și bazele în Germania, Italia, Anglia, Spania și Turcia, precum și forțele sale navale. Între timp, cea mai mare parte a infanteriei, blindatelor, logisticii și artileriei ar trece în cele din urmă din mâinile americane în cele europene.

Părți din acest plan au fost prezentate într-un articol publicat în februarie 2023 de Centrul pentru Reînnoirea Americii, afiliat lui Trump, dar în lunile care au urmat, a existat un consens în curs de dezvoltare și mai detaliat în rândul susținătorilor lui Trump cu privire la schița unui nou concept pentru NATO. Noua abordare a lui Trump ar echivala cu o revoluție în afacerile NATO - una pe care critici spun că Europa este complet incapabilă să o realizeze în viitorul apropiat. SUA este de departe cel mai mare contributor la operațiunile NATO, cheltuind aproximativ 860 de miliarde de dolari pentru apărare, ceea ce a reprezentat 68% din cheltuielile totale ale țărilor NATO în 2023. Aceasta este de peste 10 ori mai mult decât cheltuiește Germania. O parte substanțială din aceste cheltuieli americane, care se ridică la aproximativ 3,5% din PIB-ul SUA, merge spre apărarea Europei, deși Pentagonul refuză să dezvăluie public cât de mult cheltuie pe bătrânul continent.

Carta Atlanticului 2025

Propunerea de Carta Atlanticului 2025, pregătită sub auspiciile Grupului Alphen, se aliniază cu afirmația lui Trump conform căreia contribuțiile europene la apărare sunt complet inadecvate pentru a satisface nevoile actuale și viitoare ale continentului. În acest scop, Carta se concentrează pe capacitățile și structurile militare minime de care NATO va avea nevoie pentru a-și îndeplini sarcinile atât implicite, cât și explicite în familia de Planuri a Comandantul Suprem al Forțelor Aliate din Europa (SACEUR) adoptată la Summit-ul de la Vilnius din 2023.

Carta se bazează pe o analiză a situațiilor neprevăzute și a ipotezelor cu care ar putea fi confruntă postura de apărare și descurajare a NATO. Carta, care a fost prezentată înalților oficiali ai NATO la Bruxelles săptămâna trecută și este acum distribuită informal guvernelor europene și viitoarei echipe Trump, oferă o prescripție detaliată a modului în care națiunile europene ar putea îndeplini așteptările probabile ale viitoarei administrații cu privire la apărare. Propune modalități de accelerare semnificativă a capacității Europei de a executa planuri de apărare deja dezvoltate pentru alianță recent de comandantul suprem aliat Europa.

Acest lucru ar contribui în mare măsură către reducerea dependenței excesive actuale a NATO de armata americană. Acordul inerent cartei propuse este că, în schimbul unei creșteri semnificative a apărării europene, Statele Unite vor continua să desfășoare trupe în Europa aproximativ la nivelul actual. Dar, odată cu această consolidare europeană, forțele de rezervă ale SUA care au fost odată alocate unui conflict în Europa și-ar putea, dacă va fi necesar, să-și îndrepte atenția mai mult spre Asia.

Dacă ambele părți ale Atlanticului sunt de acord, aceasta ar putea reprezenta o victorie timpurie pentru administrația Trump, susținând în același timp angajamentele SUA față de NATO. În Cartă sunt descrise trei provocări.

În primul rând avem comportamentul Rusie manifestat nu numai în Ucraina ci și în întreaga Europă printr-un război hibrid și măsuri active (măsurile active sunt dedicate influențării directe a evenimentelor-subminarea adversarilor străini prin folosirea de informații false, prin folosirea de grupuri de opoziție formate din cetățenii țării respective şi prin alte tehnici de propagandă specială dezvoltate încă din timpul Războiului Rece).

În al doilea rând avem provocare Chinei cu o expansiune militară și un comportament agresiv față de vecinii din Marea Chinei de Sud dar și cu un parteneriat ”fără limite” cu Rusia. A treia provocare este dată de responsabilitățile tot mai mari ale Statelor Unite în domeniul apărării la nivel mondial și dorința justificată de a redistribui uniform sarcinile apărării în cele 780 de baze militare americane dislocate în 80 de țări (date 2021-Institutul CATO ). Pentru a-și asigura apărarea Europa are nevoie să dețină jumătate din capacitățile necesare până în 2030 iar până în 2035 două treimi. Cu ce capacități, în mod specific, vor contribui europenii și de ce?

Carta propusă sugerează crearea a două corpuri europene de război, desfășurate în Polonia și România, susținute de patru corpuri europene de rezervă. Cele două corpuri înaintate, împreună cu unități ale NATO din Enhanced Forward Presence (EFP) și cu sprijinul militarilor americani din prima linie, ar trebui să fie suficient de puternice pentru a opri orice asalt inițial al Rusiei asupra flancului estic al NATO. Cele patru noi corpuri de rezervă ar fi folosite pentru a transforma rapid forța de reacție aliată actuală într-o forță mobilă aliată consolidată, o forță de primă intervenție de înaltă calitate, capabilă să efectueze o lovitură profundă convențională. Această forță ar fi disponibilă pentru a întări imediat cele două corpuri pentru a respinge orice forță de invazie.

De asemenea Europa ar trebui să producă facilitatori: avioane cisternă de alimentare în zbor și echipamente de colectare și prelucrare a datelor din câmpul operațional. Carta precizează că în schimbul acestui nivel crescut de angajament european, Statele Unite ar fi de acord să staționeze permanent unități complet pregătite în Europa, inclusiv Corpul V al Armatei SUA, a treia Forță Aeriene a SUA.

A treia forță aeriană (are sediul la Baza Aeriană Rammstein, Germania și este responsabilă pentru toate operațiunile și activitățile de sprijin ale Forțelor Aeriene ale Statelor Unite în Europa și ale Forțelor Aeriene ale Statelor Unite în Africa în zonele de responsabilitate ale Comandamentului European al SUA și ale Comandamentului SUA Africa) și Flota a 6-a a Marinei SUA, împreună cu Corpul de Infanterie Marin și unitățile de forțe speciale.

La acestea se vor adăuga mecanisme de comandă și control și proceduri de interoperabilitate pentru a asigura operațiuni militare fără probleme. Vom avea elemente consolidate de  apărarea cibernetică, apărarea integrată aeriană și antirachetă și eforturile de a elimina obstacolele din calea mobilității militare (vorbim de conceptul de Schengen militar). Componenta umbrelei nucleare ar trebui actualizată și modernizată ca răspuns la amenințările nucleare continue ale Kremlinului și la creșterea desfășurării ruse a forțelor nucleare cu rază scurtă de acțiune și cu rază intermediară, inclusiv în Belarus.

Carta propune ca Actul de înființare NATO-Rusia să fie anulat pentru moment, pentru ca interdicțiile sale să nu inhibe aceste îmbunătățiri și alte măsuri de descurajare. Problema finanțării apărării este luată în discuție și se propune crearea unei Bănci de apărare, securitate și reziliență, care a fost studiată de personalul internațional al NATO încă din 2019. Împrumuturile și garanțiile de împrumut ale băncii ar fi asigurate de bonitatea națiunilor membre NATO. Toate împrumuturile vor fi acordate membrilor NATO și industriilor lor de apărare pentru a implementa planurile ambițioase de apărare prezentate mai sus. Se anvizajează ca următorul Summit NATO din iunie 2025 de la Haga ar fi locul potrivit pentru ca liderii alianței să pună în aplicare ideile cuprinse în Carta Atlanticului 2025.

Europa și industria de apărare

Obstacolele  în calea apărării europene sunt tehnologice și doctrinare. De exemplu, în timp ce europeni au recunoscut recent, la întâlnirile de la NATO, că le lipsesc suficiente drone pentru a asigura siguranța fundului mării (vezi recentele tăieri de cabluri de comunicații și de energie în Marea Baltică), discuția despre varietatea de echipament militare și imposibilitatea asigurării logistice și a interoperabilității pe câmpul tactic (în prezent există 14 modele de bază diferite de tancuri -MBT- în Europa pentru un total de aproximativ 5.100 de platforme în uz), discuția despre armele „cu rază lungă de acțiune” – o etichetă care acoperă o mare varietate de echipamente scumpe de la rachete cu rază scurta la rachetele intercontinentale – a relevat o lipsă de consens.

Confruntată cu o amenințare balistică în creștere, Europa se luptă să cadă de acord asupra tipului de arme de dezvoltat. Până de curând, Franța a considerat chiar că umbrela sa nucleară era suficientă pentru a-și proteja „interesele vitale” înainte de a-și schimba poziția în fața escaladării Moscovei. Unii consideră PESCO ca un plan pentru o viitoare armată a UE care implică cheltuieli eficiente pentru proiecte militare comune, o cooperare sporită și reducerea numărului de sisteme de arme diferite în serviciu în Europa (PESCO însemnă un cadru și un proces pentru consolidarea cooperării în domeniul apărării între acele state membre ale UE care sunt capabile și dornice să facă acest lucru).

Alături de limbă și cultură, diferitele tipuri de echipamente militare au îngreunat cooperarea și integrarea între aliații europeni. UE are în serviciu de șase ori mai multe sisteme de arme decât SUA, inclusiv 14 tipuri diferite de tancuri de luptă principale, cum ar fi francezul Leclerc, germanul Leopard 2, italianul Ariete și polonez PT-91. În timpul furtunii în deșert din 1991, SUA au desfășurat M1 Abrams, M60 Patton și M551 Sheridan, iar astăzi, doar M1 Abrams rămâne în serviciu. Armatele UE au, de asemenea, 20 de tipuri diferite de vehicule de luptă pentru infanterie și 27 tipuri de obuziere diferite. SUA se bazează pe doar două versiuni ale fiecăreia. Acest model se repetă de-a lungul întregii liste de echipamente.

În total, SUA au 30 de sisteme de arme majore, în timp ce Europa are 178. Întrucât oficialii UE așteaptă cu nerăbdare o cooperare militară mai ieftină și mai eficientă, reducerea varietății de armament va fi un pas crucial către o interoperabilitate simplificată. Reducerea ar duce la  costuri mai mici, ar îmbunătăți pregătire, ar ușura întreținerea și ar îmbunătăți totodată lanțul de aprovizionare. Dacă acest lucru nu se întâmplă, viitoarele operațiuni PESCO se pot transforma într-un coșmar logistic complex și necoordonat. Altă piedică în acest moment pentru europeni este Programul European pentru Industria de Apărare (EDIP).

Prezentat la începutul anului 2024 la Bruxelles, la doi ani după începerea războiului din Ucraina, pentru a defini modul în care Europa ar putea produce armament împreună, nu a fost încă adoptat. Nici Consiliul UE, nici Parlamentul nu s-au pus încă de acord asupra detaliilor acestui text, care prevede și finanțarea achizițiilor comune cu un buget inițial de 1,5 miliarde euro. Europa are un sistem de producție de arme străine (din afara Uniunii) sub licență. Astfel din 2022  Polonia a semnat, de exemplu, contracte majore cu Coreea de Sud pentru obuze de 155 mm și cu SUA pentru lansatoare Patriot.

Francezii, care conduc industria de apărare europeană, se opun unui fond europeană care să susțină o astfel de producție licențiată. Hexagonul este angajat într-o concurență acerbă pe anumite programe (tancuri ale viitorului, a șasea generație de avioane) sau licitații cu americani sau coreeni și își finanțează în continuare cercetarea și dezvoltarea în principal prin exporturi în Orientul Mijlociu sau Asia. Germania a cerut ca cu ajutorul EDIP să-și poată finanța și producția de rachete Patriot pe pământul german, a căror producție a crescut din nou în 2024 odată cu construirea unei noi fabrici în Bavaria, ca parte a unui joint venture între compania americană Lockheed și compania MBDA Matra Bae Dynamics Aerospatiale. Și mai este un prag care trebuie depășit și anume alegerile din Germania care vor aduce la guvernare o nouă coaliție.

Problema este cea a finanțării apărării europene, poate una similară cu împrumutul instituit în timpul pandemiei de Covid-19. Deocamdată, toate ideile au fost abandonate din cauza lipsei de consens. Pentru a face progrese, totuși, Europa se concentrează pe ceea ce cercurile militare și diplomatice numesc „definirea nevoilor”. La jumătatea anului 2024, președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a estimat aceste nevoi la aproximativ 500 de miliarde de euro pe o perioadă de 10 ani. Discuțiile actuale urmează să culmineze cu prezentarea, la jumătatea lunii martie, 2025, a unei „cărți albe” privind apărarea europeană, prima de acest gen.

Pentru îndeplinirea acestui obiectiv Comisa Europeană a înființat un post de comisar pentru apărarea cărui îi va reveni această sarcină, lituanianul Andrius Kubilius. Kubilius a fost prim-ministru al Lituaniei și are în echipa sa la Bruxelles 100 de oameni. Și aici avem o mare problemă. Alianța NATO cartografiază acum capacitățile militare ceea ce va face și comisarul pentru apărare al UE. Cu toate acestea, comunicarea dintre cele două instituții este în prezent îngreunată de obstrucționarea Turciei, membră NATO, care refuză orice schimb direct de informații între UE și Alianță.

Autonomia strategică a Europei

Un concept discutat frecvent în ultimii ani. Uniunea Europeană a realizat unele progrese în domeniul apărării și securității. În special, este demn de remarcat adoptarea în 2022, de către membrii UE, a Busolei strategice pentru securitate și apărare, care include inițiative-cheie. Una din aceste inițiative ar fi stabilirea capacității de desfășurare rapidă a 5000 de militari, aparținând UE, până în 2025.

Cu toate acestea, mai este mult de parcurs până la atingerea obiectivului „autonomiei strategice” – sau chiar pur și simplu, a unei apărări europene mai puternice. „Autonomie strategică” este un vis francez. Emmanuel Macron împinge o politică europeană care flatează Franța și îi enervează pe toți ceilalți. În aprilie, 2023, președintele Emmanuel Macron a stârnit o controversă atunci când a avertizat Europa să nu fie atrasă într-un conflict între Statele Unite și China din cauza Taiwanului. A fi aliați ai Statelor Unite, a spus el, nu a necesitat să fim „vasalii” acestora.

Comentariile au reaprins dezbaterea despre proiectul Franței de a căuta „autonomie strategică” pentru Europa – adică independența față de Statele Unite în chestiuni strategice. Această idee a tulburat statele din Europa Centrală și de Est care au încredere în Statele Unite ca să fie garantul lor principal de securitate într-un conflict cu Rusia. Ei suspectează Franța că prezintă în mod fals idei care îi sporesc statura, în timp ce deranjează Statele Unite, ca produs al gândirii europene colective.

Termenul de autonomie strategică în contextul securității europene a făcut parte din discursul oficial francez de politică externă încă din 1994, dar Macron l-a injectat în dezbaterea europeană modernă în 2017, la un discurs la Universitatea Sorbona. Macron a susținut că Europa trebuie să-și construiască capacitățile de apărare pentru a se putea apăra în contextul SUA de atunci.

Președintele Donald Trump amenința atunci că va opri finanțarea din SUA a NATO. Dar a fost întotdeauna ambiguu dacă politica propusă a Franței este menită să fie în primul rând o poziție defensivă față de alianța militară tradițională cu Statele Unite – adică, pregătirea pentru un scenariu cel mai rău în care Washingtonul își întoarce spatele – sau mai degrabă o întorsătură asertivă departe de legăturile transatlantice inițiate chiar de Europa.  Majoritatea națiunilor din Europa Centrală și de Est preferă să achiziționeze echipament militar american ca „o asigurare” pentru a menține Statele Unite ale Americii implicate în securitatea lor.

Franța un mare producător de echipamente militare  încearcă să-și impulsioneze industria internă de apărare. Franța nu a uitat pierderea contractului profitabil de submarine cu Australia și este încă supărată că germanii au cheltuit o parte din fondul lor de investiții în apărare de 100 de miliarde de dolari pentru avioane de luptă americane F-35, în loc să colaboreze cu francezii.

Un exemplu elocvent de manifestare în viața reală a unor astfel de certuri și interese concurente a fost vizibil atunci când Ucraina a făcut apel cu disperare pentru mai multe muniții și, totuși, Franța a blocat UE să le procure din Regatul Unit și Statele Unite, argumentând că banii europeni ar trebui cheltuiți pentru companiile din UE. Pentru prima dată, Macron a susținut un plan de aderare pentru includerea Ucrainei în NATO și a spus că nu este o chestiune de dacă sau când, ci „cum ar trebui să o facem”.

Declarația a fost observată pe scară largă ca o schimbare uriașă în politica externă a Franței, considerată anterior ca prea prudentă în problema aspirațiilor Ucrainei la NATO și, în schimb, ținând cont de sensibilitățile lui Putin.  Garanțiile de securitate pentru Rusia erau esențiale pentru orice discuții de pace, spusese Macron în decembrie, la peste nouă luni de la invazia Ucrainei.

România și industria de apărare

România este și ea pe undeva în această discuție despre industria de apărare?. Pe unde? Noi avem strategii strălucite dar nu mai avem industrie de apărare. Cumpărăm echipamente militare fără offsetul necesar reluării producție din industria de apărare (plafonul a fost redus de la 80% la 20% în noua lege din 2023,  iar valoarea contractului de la care se impune este schimbată la 10 milioane de la 2).

Am ajuns astfel să cerșim, din poartă în poartă, pulberi pentru muniții, motoare pentru blindate și rachete dar și oțeluri speciale, pe care deunăzi le fabricam în țară. Și asta în timp ce toate statele UE iau măsuri pentru dezvoltarea propriei industriei de apărare.

Speranțe mai sunt: în martie 2024, Comisia Europeană a aprobat un proiect de 47 de milioane de euro pentru construcția unei fabrici de pulberi în județul Brașov, de aceasta urmând să se ocupe compania germană Rheinmetall. Sistemul actual de organizare a industriei de apărare nu este viabil, nu corespunde cerințelor actuale, nu poate asigura dotarea forțelor armate, nu are viitor, iar revigorarea acestei industrii este posibilă doar prin contopirea a trei sau patru entități - care acum se află în subordinea a trei ministere - într-o singură entitate ce ar urma să se afle în coordonarea directă a Guvernului, se arată într-un document întocmit de Alianța Sindicatelor din Industria de Apărare şi Aeronautică (ASIAA).

Viitoarea entitate, în viziune autorilor, ar urma să fie denumită Agenția Națională de Tehnică Militară şi Offset. De asemenea Alianța cere creare unei singure entități/holding de export-import a produselor militare (la ora aceea în 2021 existau 3 reprezentanțe ale statului în exportul de armament). Poate că parlamentarii noștri, din Comisia de apărare, ar trebui să reia discuțiile asupra acelui document. Vă dau un exemplu de achiziție: transportorul Piranha. Ce nu se spune despre Piranha?

Este un transportor modern dar ineficient pentru România, pentru că este foarte greoi, cu un tonaj foarte mare, în condițiile în care zona în care trebuie să acționeze Piranha este mediu-frământată (dealuri, văi) și în plus de asta, România are foarte multe râuri, iar Piranha nu este flotabil, deci nu poate traversa/forța cursurile de apa. Vechiul TAB poate trece Dunărea de pe un mal pe altul. Se vorbește că va fi comandat un timp de Piranha flotabil. Vom vedea. Întrebarea este: de ce liderii de la Ministerul Apărării Naționale nu se gândesc la transportorul românesc SAUR 2? Muniția este o altă mare problemă.

Nu fabricăm muniție pentru tehnica importată. O să primim tancuri Abrams avem muniție 155mm? Fabricăm? Nu. Multe linii de fabricație sunt în conservare și au rămas nemodernizate. Noi producem 152 mm, ca acum 40 de ani, pentru tehnică sovietică. Ar fi trebuit ca UM Plopeni, care făcea obuzele 155, să poată achiziționa utilajele și să demareze producția. Din 22 de societăți din industrie, 15 sunt la pământ, iar România, acum, este în afara jocului. De exemplu, în acest moment, Armata Română are nevoie, printre altele, de: obuziere și obuze de calibru 155 de mm, calibru folosit de NATO; muniție de calibru 30 de mm pentru mașini blindate Piranha; tancuri noi; arme de asalt; pistoale.

Niciunul dintre aceste produse nu poate fi livrat astăzi de industria de apărare, așa că Ministerul Apărării Naționale încearcă să cumpere ce are nevoie din străinătate. Comenzile MApN în România nu depășesc 8% din producție. Numai valoarea contractului pentru trei sisteme obuzier de calibru 155 mm de nivel batalion, inclusiv muniția aferentă, are o valoare estimată la peste 4,1 miliarde de lei, fără TVA. Cum posibilitatea agresiunii directe a unui vecin de talia Rusiei nu mai poate fi exclusă, starea de fapt a Armatei României – de la efectivele umane și până la dotările de tehnică militară – are o importanță deosebită.

Cu o alocare de 2,5%-3% din PIB și un buget de 35,3 miliarde lei, MApN a anunțat cumpărări masive de armament. Bineînțeles, totul se va achiziționa din afara țării, ceea ce va însemna un deficit comercial uriaș, cu efecte devastatoare în toate domeniile. Printre achizițiile anunțate se numără 162 de obuziere autopropulsate pe șenile,  54 de tancuri americane Abrams, submarine, sisteme Bayraktar TB2, cele 32 de avioane F-16 second-hand din Norvegia, rachete Patriot, sistem MLRS – HIMARS, 32 de avioane multirol pentru Forțelor Aeriene, sisteme de instalații mobile de lansare rachete antinava și platforme de transport auto multifuncționale pe roți.

Totodată, Guvernul a mai anunțat și cumpărarea de sisteme de securitate și apărare cibernetică, echipamente și sisteme de detecție, avertizare, decontaminare și protecție CBRN, sisteme de rachete antiaeriene cu raza foarte scurtă de acțiune, portabile, tancuri principale de luptă, elicoptere cu capabilități de luptă la suprafață, nave tip vânător de mine, echipamente necesare dotării și operaționalizării structurilor de forțe pentru operații speciale, autovehicule tactice blindate tip ușor etc.

Și nimic din lista de cumpărături nu va proveni din industria românească de Apărare. O concluzie este clară: în timp ce Armata a ajuns una dintre cele mai reformate instituții publice, obligată fiind de apartenența la NATO și de standardele înalte din această alianță, industria de apărare de stat a rămas printre cele mai învechite instituții. Războiul din Ucraina a pus însă cele două instituții față în față. Pe de o parte, Ministerul Apărării a pornit o cursă a achizițiilor de partea cealaltă, ROMARM, compania Ministerului Economiei, care reunește fabricile la care statul deține controlul, a ajuns să facă profit mai degrabă datorită exporturilor către Ucraina și către alte țări, decât ca urmare a livrărilor de arme și muniții de tip NATO către Armata Română. Doamne ferește de un conflict cu Rusia pe flancul estic!.

Varianta video a editorialului, AICI.