Pugilistul Ionuţ Gheorghe, medaliat cu bronz acum patru ani, la Atena, nu uită de unde a plecat şi promite fapte mari la Olimpiada de la Beijing.
Are 24 de ani şi deja o viaţă numai bună pentru un film demn de Hollywood. Povestea lui Ionuţ Gheorghe e una de la periferie, cu băieţi răi şi fete bune, maşini scumpe, lame de cuţit care sfâşie ca în „Toma Alimoş“, accidente mortale, căderi adânci şi reveniri incredibile. Ionuţ a copilărit într-un cartier muncitoresc din Constanţa, într-o familie cu patru fraţi. Familie nevoiaşă de ţigani. Se mândreşte cu originile lui, ascultă manele şi-l place pe Adrian Copilul Minune. De pe stradă, la lotul naţional
N-a apucat să se bată prea mult pe stradă, pentru că s-a luat după fratele lui mai mare şi s-a dus la sala de box, unde s-a remarcat imediat şi n-a mai ieşit din loturile naţionale. A luat bronzul olimpic la Atena în 2004, apoi cineva i-a pus destinul pe repede înainte: în iunie 2006 e înjunghiat în apropiere de complexul „Cleopatra“, din Mamaia. Tocmai sărbătoarea câştigarea „Centurii de Aur“ la categoria care l-a consacrat: 64 de kilograme. „Nu le-am făcut nimic, cred că erau drogaţi“, spunea Ionuţ atunci. O medalie pentru două victime
Halatul de spital nu era de el. Aşa că, la doar o lună după ce a fost trimis la pământ de un cuţit, urca în ring şi lua bronzul la Europenele de la Plovdiv, în Bulgaria. A mai trecut un anotimp şi s-a făcut toamnă urâtă. Era duminică, 15 octombrie 2006. Gheorghe îşi conducea BMW-ul cu viteză undeva, la intrarea în localitatea Ovidiu, din apropierea Constanţei. Dumnezeu ştie cum a zburat în parapetul de pe contrasens, s-a răsturnat de câteva ori, BMW-ul s-a izbit de o Dacie papuc şi a făcut-o praf.
În ea era o familie nevinovată. Plecaseră la cumpărături. Nicolae Gheorghe avea atunci 43 de ani. El a trăit, dar şi-a pierdut în acel octombrie mizerabil soţia (36 de ani) şi fata (13 ani). Ionuţ Gheorghe a fost trimis în judecată. Pugilistul spune că tragedia s-a produs din pricina unei defecţiuni tehnice a BMW-ului. Acum aşteaptă să ia aurul la Beijing cu gândul la procesul care l-ar putea trimite şapte ani în puşcărie pentru ucidere din culpă. „Sunt nevinovat. Dacă iau o medalie, o s-o dedic memoriei celor două victime“, promite Ionuţ, care mai are un singur dor: boxul profesionist de peste Ocean.
PROIECTE
„Iau aurul şi mă duc la profesionişti!“ EVZ: Ionuţ, sunteţi doar doi pugilişti români la Olimpiadă, tu şi Georgian Popescu... Moare boxul amator? Ionuţ Gheorghe: Tot mai puţini băieţi vin la box. Şi de ce să vină, să-şi ia pumni aiurea în gură, dacă nu mai sunt bani, nu mai sunt turnee? Doar dacă iei o medalie olimpică simţi că faci şi tu o treabă.
Şi iei iar medalie? Păi, i-am cam bătut pe toţi care sunt în competiţie. Dacă pic bine, să am un prim meci uşor, să-mi intru în ritm, prind finala obligatoriu! Fără probleme. Problemele pot să vină de la arbitraje? Eu sper să fie corecţi, să nu ne fure. Domnul preşedinte Obreja e cineva pe plan internaţional, nu cred să aibă arbitrii ceva cu noi. După Olimpiadă te-ai gândit să faci pasul la profesionişti? Ce crezi? Iau medalie, sper să fie de aur, îmi fac o cotă, un nume bun, şi sper să mă duc. Trebuie să trăiesc şi eu.
„Nu dau România pe nimic!“ Ce nume de ring îţi alegi? Uite că nici nu m-am gândit. Mai demult îmi ziceau colegii „Lupul de mare“. Ai vrea să mergi peste Ocean? Categoric! E peste ce se întâmplă în Europa, da’ n-aş rămâne în America. Nu dau eu România pe nimic!
Ai şi zile când îţi vine să te laşi? Oho! De mii de ori am vrut, mă uitam că alţii fac bani uşor şi eu iau pumni în cap ca prostu’. Eram mai copil. Acum mi-am dat seama că tot eu sunt mai respectat, că banii nu sunt totul... „Şi adidaşii erau plini de sânge!“ Ai avut multe necazuri în ultimii ani. Ai fost înjunghiat, ai fost implicat în acel accident groaznic... Cum a fost? Cu înjunghierea a fost că m-au luat aşa, aiurea. Eram cu fraţii mei, cu prietenele, practic în familie. M-au luat direct, a zis unul: „Pe ăla în trening!“. Erau veniţi special pentru mine, m-am bătut cu ei, m-au înjunghiat. Am căzut, m-am ridicat, m-am bătut iar cu ei, eram plin de sânge, şi adidaşii erau plini de sânge! Am ţipat „M-au tăiat“, apoi m-au dus ai mei la spital, la urgenţe. După o lună, eram gata! Am luat bronzul la Europene. Cu accidentul n-a fost vina mea. Îmi pare foarte rău pentru ce s-a întâmplat, nu e uşor să treci prin aşa ceva. Norocul meu că n-am văzut nimic, m-am dat peste cap cu maşina şi m-am trezit la spital. Dacă vedeam impactul, acum nu mai puteam să dorm, nu mai eram om. „Maşina a fost de vină!“ Ai mers la înmormântarea femeilor? Nu m-am dus. De frică nu m-am dus. Cine ştie ce mai păţeam... Acum e procesul, mergem în instanţă, voi aduce probe că maşina a fost de vină. S-a întâmplat... O să le dedici lor medalia? Da, aşa voi face... Provii dintr-o familie de romi, nu? Ce romi? Ţigani! Nu mi-e ruşine, sunt mândru că sunt ţigan! De ce să-mi fie ruşine? Nu ştiu să vorbesc limba lor, n-am trăit între ei, dar nu sunt ca alţii, să spun că nu sunt ce sunt! "De mii de ori am vrut să mă las, văzând cum alţii fac bani uşor. Dar acum mi-am dat seama că tot eu sunt mai respectat, că banii nu sunt totul." - Ionuţ Gheorghe, pugilist participant la Olimpiadă Corespondenţă din Beijing
Recomandările noastre
