După îmbrăţişarea de îmbărbătare şi efuziunea despărţirii, Popescu priveşte lung, de la geam, maşina fiului său părăsind porţile azilului şi îndepărtându-se cu viteză pe şoseaua ce-l duce spre oraş. Acasă.
Băi, ar fi un final deja fumat, îşi zise Ionescu, continuând să-şi imagineze un posibil scenariu ce, cu siguranţă, nu va prinde viaţă nicicând. Ăsta e Ionescu, un bătrânel care, deocamdată, şi-a conservat imaginaţia bogată, încântat pe moment de un posibil titlu, care l-ar parafraza pe Bob Dylan cu al său celebru cântec.
Ionescu a rămas - taman din studenţie – şi cu un oarece talent de a imagina, fără finalitate, scurte scenarii pentru filme de cineclub. Pasiunea asta, cum se vede, nu e moartă nici în prezent, la senectute. Aşa se face că, având în vedere o veche prietenie încă din perioada „flower power” (anii ’60 - ’70) cu Popescu, fiind şi colegi de facultate la arte, au ajuns – cu timpul - să-şi cunoască îndeaproape unul-altuia întreaga viaţă. În vremea studenţiei, erau şi ei vânaţi pe stradă de miliţieni şi de boxeri de la Dinamo, ca să le ciopârţească pletele sau să le taie blugii terfeliţi, parţial decoloraţi, prin frecare în cada de baie şi, tot după amândoi, mai strigau „tundeţi- vă laţele, băăă!” unii vajnici „oameni ai muncii”.
Ambii prieteni şi-au dăruit fiecare, cu anii, talentul în instituţiile bucureştene de artă şi cultură. S-au ales, în ultimii caţiva ani, la vârsta pensionării, cu nişte pensii ca vai de ele, care, în condiţiile actuale de trai şi de sănătate ale celor doi, nu le ajung de la o lună la alta, fără ca să fie nevoiţi să întreprindă o serie de artificii. Şi sunt foarte mulţi ca ei, dar se pare că, pentru aceştia, factorii guvernamentali responsabili sunt surdo-muţi când e vorba de artă şi cultură.
Adesea, Ionescu îl vizita acasă pe Popescu, care, septuagenar fiind şi el, divorţat demult şi acum de două ori bunic, era ţinut ostatic în casă de durerile atroce ale picioarelor, ce-i restricţionau drastic chiar şi deplasările prin interiorul ei. Colac peste pupăză, cu peste un an în urmă, în viaţa sa s-a accentuat calvarul. Rămas cu - vorba lui - o pensie „de rahat” într-un apartament de trei camere, pentru a face faţă cheltuielilor la întreţinere, la medicamente, tratamente şi alimente, deci pentru a putea supravieţui, Popescu a început prin a renunţa să mai încălzească două dintre cele trei camere, limitându-se la una singură. Curând, s-a văzut nevoit să renunţe la a mai utiliza apa caldă, la accesul la internet şi la telefonul fix, rezumându- se doar la cel mobil. Aprovizionarea i-o făcea o vecină miloasă, pensionară. Până într-o zi, când nu a mai putut nici ea. Atunci, ajuns la capătul răbdărilor, Popescu, de comun acord cu fiul său, a luat hotărârea să fie internat, până la final, într-un azil particular. Lui Ionescu, ternul subiect i-a stârnit pe moment imaginaţia, poate pentru încă un scenariu mort în faşă. Să joace chiar el rolul personajului principal? The End.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor
Recomandările noastre
