Venit la Putere prin Maşinăria rotativei guvernamentale, meşterită şi mînuită de Carol I, Guvernul Dimitrie A. Sturdza I (4 octombrie 1895-21 noiembrie 1896) îl are ca ministru de Interne, între 4 octombrie 1895 și 15 ianuarie 1896, pe Nicolae Fleva.

Cred că şi unor istorici numele Nicolae Fleva nu le spune nimic. Despre ce-i vorba ştiu însă specialiştii în perioada Carol I. Constantin Bacalbaşa, care-i oferă în Bucureştii de altădată şansa de a se număra printre cele zece personalităţi portretizate, alături de Ion I.C. Brătianu, I.L. Caragiale, Take Ionescu, Barbu Delavrancea, îl defineşte a fi cel mai popular om politic al Bucureştiului între 1875 și 1900:

„Fără prea multă cultură, fără idei hotărîte, fără putere de organizare, Fleva agita numai prin farmecul persoanei sale, prin căldura vervei, prin comunicarea acelui fluid neînţeles pe care-l inocula auditoriului. Avea volubilitate, îndrăzneala de a

– Degeaba, tot Fleva e ăl mai al dracului. Bine vorbeşte!

Cu acest prestigiu a dus masele de nas aproape o jumătate de veac.”

Cum de a reuşit să ducă masele de nas?

„Dacă Fleva, cu toate lipsurile sale culturale şi în ciuda unei convingeri ştiinţifice, a putut totuşi exercita o atît de mare înrîurire asupra maseloreste tocmai fiindcă era la nivelul lor. Cu o superioară cultură, ar fi fost neînţeles. Fleva cu mai multă cultură ar fi fost un mare om politic al ţării. Dar aşa cum l-am cunoscut eu, totuşi, a fost un exemplar extraordinar, căruia populaţia Capitalei, de la 1875 la 1900, îi datoreşte educaţia politică.”

Dar tot Constantin Bacalbaşa notează în acelaşi volum, apărut în 1927, la Editura ziarului Universul: „Ce a rămas de pe urma acestei mari popularităţi care a fost zgomotoasă aproape o jumătate de veac? Nimic. Mai puţin decît nimic. Nicăieri vreo urmă. Îţi plimbi privirile pretutindeni în Bucureşti, dar nici opera, nici numele lui Fleva nu există. A murit trupul, a murit şi amintirea omului. Popularitate, zadarnică manifestare de dragoste a mulţimilor, eşti ca fumul: te înalţi mai sus decît oamenii şi de cît toate cele care sunt aşezate pe pămînt, dar te risipeşti şi mai repede. De atîtea ori pe unde a trecut popularitatea este ca pe unde a trecut fumul: n-a rămas nici o urmă. Acesta fu soarta tribunului Nicolae Fleva”.

Constantin Bacalbaşa sesiza realitatea asta în 1927. În 2018, după 91 de ani, putem spune acelaşi lucru. Cine a auzit azi de Nicolae Fleva? Nici măcar cei din judeţul Buzău, unde e înmormîntat. Ori de cîte ori am fost prin zonă, am ratat ocazia de a-i vedea mormîntul, aflat în cimitirul unei comune de lîngă Rîmnicu Sărat: Jideni. De fiecare dată mi s-a spus că nu se ştie pe unde vine locul în care e înmormîntat Nicolae Fleva.

Născut în 1840, la Focşani, Nicolae Fleva obţine licenţa în Drept la Neapole. Întors în ţară se afirmă ca avocat în Procesul celor care făcuseră Republica de la Ploieşti. Ca apărător al acuzaţilor, Nicolae Fleva apare ca un liberal convins. În ipostaza rămasă în memoria perioadei – cea de orator imbatabil în adunări publice şi, mai ales, de animator al mişcărilor de stradă – Nicolae Fleva debutează în alegerile din 25 aprilie – 2 mai 1875 de pe poziţiile Liberalilor care vor să răstoarne guvernul Conservator Lascăr Catargiu. Se remarcă nu numai prin discursul incendiar din sala Bassel, dar şi prin tulburările din ziua alegerilor. Doi vestiţi ciomăgari ai guvernului sunt omorîţi în bătaie de mulţimea care ia cu asalt cîrciuma în care petreceau. Acuzat de a fi la originea tulburării, Nicolae Fleva e arestat.

Popularitatea sa atinge cote ameţitoare. În 27 aprilie 1876, Liberalii ajung la putere prin Cabinetul condus de Manolache Costache Epureanu. Surpriză! Nicolae Fleva nu primeşte nici un post în guvern. Şi nici nu va primi de-a lungul guvernării liberale, pînă în 20 martie 1888. Un primar liberal căruia i se opune majoritatea liberală din Consiliu Nu s-ar putea spune că nu e luptător pe baricadele partidului. Printre altele, face parte din Comitetul de acuzare, înfiinţat în 24 iulie 1876, de majoritatea liberală din Cameră pentru judecarea foştilor miniştri conservatori.

Abia în 1884, conducerea partidului se decide să-l miluiască. În urma alegerilor locale, Nicolae Fleva ajunge primar al Bucureştilor. Nu face mare lucru. I se opune un Consiliu în care majoritatea o aveau chiar liberalii. Constantin Bacalbaşa, funcţionar la Primăria condusă de Nicolae Fleva, îşi aminteşte:

„După opt ani de regim liberal, tocmai la 1884, i se dă în sfîrşit postul de primar al Capitalei. Fleva era acrit şi începuse să-şi arate dinţii. Şi, fiindcă tocmai pe atunci opoziţia începuse să se agite mai tare, şeful guvernului şi-a închipuit că glasul fostului orator popular ar putea fi iarăşi de folos. În calitate de primar al Capitalei Fleva n-a însemnat prea mult. Pe deoparte avînd o puternică opoziţie în consiliu, opoziţie compusă din liberali de vază, precum d-rul Sergiu, şeful politic al coloanei de Negru şi candidat de primar, care- l paraliza, pe de altă parte fiind un caracter bănuitor şi cicălitor pentru toate lucrurile mărunte, n-a putut dura.Între altele, cum pe vremea aceea eram şef de birou în accizele primăriei, îmi amintesc un fapt. Fleva avea credinţa că toţi funcţionarii fură; de aceea a instalat, jos la intrare, o cutie pe care pusese să se lipească o fîşie de hîrtie cu următoarea inscripţie: «Cutie în care se vor pune denunţările împotriva funcţionarilor necinstiţi». Fiindcă pe sălile şi în curtea primăriei staţionau zecimi de postulanţi, a doua zi primarul a găsit în cutie peste 200 denunţuri. Fiecare postulant denunţa pe slujbaşul pe a cărui funcţie pusese ochiul. Şi astfel mai toţi slujbaşii erau denunţaţi de mai multe ori. Fleva nu era un bun administrator. Era veşnic bănuitor, de o severitate absurdă şi, prin urmare, nedrept.”

Demisionează din PNL în aprilie 1886, decis să se răzbune pe Ion C. Brătianu. Fără nici o tranziţie, trece în rîndurile Opoziţiei Conservatoare. Împreună cu alţi nemulţumiţi de la Liberali, intră în negociere cu Junimiştii. În Camera Deputaţilor, Nicolae Fleva devine liderul Opoziţiei.

Tot el se afirmă ca Tribunul mişcărilor de stradă violente antiguvernamentale din 13-15 martie 1888, mişcări care au dus la căderea Liberalilor de la Putere. În chip mai mult decît amuzant, dar specific politicianismului român, foloseşte împotriva foştilor colegi mijloacele de luptă puse la lucru nu demult împotriva actualilor camarazi. Nici în această tabără nare prea mare succes la posturi în guvern.

Abia în 1889, Conservatorii îi dau postul de ministrul al Agriculturii și Domeniilor în Guvernul Gheorghe Cantacuzino. Cînd Guvernul cade şi se formează un alt guvern conservator – cel al lui P.P. Carp, Nicolae Fleva schimbă iar baricada. Devine Tribun în numele Liberalilor.

Aşa se explică prezenţa sa în guvernul Sturdza. „Tribunul” îşi primeşte răsplata poreclită de Caragiale „a jertfei patriotice”. Se purcede la binecunoscutele alegeri organizate de Cabinetul numit de Rege. Desfăşurate între 22-24 noiembrie 1895 (Senat) şi Adunarea Deputaţilor (26-28 noiembrie 1895), alegerile aduc majorităţi incredibile formaţiunii care le-a organizat. Din cei 183 de deputaţi aleşi, 177 sînt ai PNL şi ai grupărilor satelit.

Opoziţia – reprezentată de Partidul Conservator şi Junimişti – obţine doar 5 mandate. În Senat, Puterea deţine 110 fotolii, iar Opoziţia, doar 2. Despre desfăşurarea scrutinului, Titu Maiorescu scrie în a sa Istorie politică a României sub domnia lui Carol I:

„Însăşi operaţia electorală se petrece după vechiul obicei, cu ştiutele presiuni administrative, fie sub forma directă a făgăduielilor şi ameninţărilor prefectorale, fie sub masca unui comitet electoral, care nu e decît o dependinţă a guvernului”.

Să trecem peste amănuntul că nici Partidul Conservator nu proceda altfel cînd primea mandat de organizare a scrutinului şi să observăm că ministrul de Interne e chiar Nicolae Fleva. Străzii, Tribunul îi cuvîntase, la vremea ContestăriiConstituţiei de jos în sus, că Partidul Conservator falsifică alegerile.

Acum, cînd organizator e chiar el, Nicolae Fleva nu se dă în lături să le aranjeze. I.L. Caragiale, care scria pe vremea aia la Oficiosul Liberal Gazeta Poporului avertizează încă din campanie asupra posibilelor nereguli comise sub administrarea lui Nicolae Fleva. Publicistul scrie în Gazeta Poporului din 4/16 noiembrie 1895, sub titlul Iarăşi promisia d-lui Fleva:

„Se zice că d. N. Fleva, cu toate promisiile d-sale în privinţa libertăţii alegerilor, ar fi comis iarăşi un act care denotă cît de puţin sincere erau acele promisiuni şi cît de naivi au fost aceia care i-au acordat oarecare încredere. În adevăr, ni se spune că ministrul de Interne ar fi dat afară din serviciu pe un vechi rîndaş al d-sale sub ridicolul şi meschinul pretext că acel nenorocit, bănuit a avea principii conservatoare, ar fi furat din tainul cailor cantităţi însemnate de ovăz pe care-l dăruia unui cîrciumar coreligionar politic, în schimbul unor trataţii care i le făcea acesta. Frumoase alegeri libere ne aşteaptă!”

Nicolae Fleva nu e însă omul disciplinei de partid. Ca Tribun al străzii se hrănise din simpatia mulţimii. Acelaşi lucru şi-l doreşte şi ca ministru de Interne.

...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)