O dimineaţă mohorâtă de sfârşit de noiembrie. Trotuarul din imediata vecinătate a clădirii care adăposteşte Teatrul de revistă Constantin Tănase din Bucureşti geme de lume, întunecată la chip şi la vorbă.
Nimeni nu ridică tonul, de parcă s-ar teme să nu tulbure somnul celei care îşi doarme începutul de eternitate la doar câţiva paşi de ei, în incinta teatrului. Stela Popescu. E numele rostit, cu un soi de evlalie, de buzele mai tuturor celor care au venit în ultima duminică din noiembrie 2017, din toate colţurile Bucureştiului, pentru a-şi lua rămas bun de la cea care le-a descreţit frunţile şi le-a înseninat vieţile decenii la rând de sus, de la înălţimea scenei pe care s-a învrednicit ca nimeni altul să-şi joace la nesfârşit, ca într-o rotire caleidoscopică de nuanţe actoriceşti, rolul de Doamnă a comediei româneşti. Stela Popescu. Actriţa a cărei moarte fulgerătoare îmbracă în giulgiu întreaga suflare a teatrului românesc. Dar şi a publicului, în rândurile căruia, Stela s-a bucurat de o nespusă şi necondiţionată dragoste.
Să tot fie puţin peste ora 9 dimineaţa. Mai bine de o sută de oameni sunt adunați ciorchine pe trotuarul din faţa Teatrului Constantin Tănase. Încercăm cu greu să ne facem loc, să răzbatem prin puhoiul de lume. Ca toţi ceilalţi, vrem să ajungem la câţiva paşi de sicriul în care îşi doarme somnul Stela Popescu. Nu doar statutul de jurnalişti, a căror tolbă trebuie să fie întotdeauna plină cu poveşti de viaţă şi uneori moarte, ne obligă să facem acest lucru, ci şi dorinţa de a arunca o ultimă privire spre chipul celei care a înnobilat profesia de actor, transformând- o într-un perpetuu şi inegalabil hohot de râs. Dorinţa de a ne pleca frunţile pentru ultima oară în semn de preţuire pentru Doamna comediei româneşti. De omagiu pentru clipele absolut uluitoare pe care le-a oferit decenii la rând publicului de oriunde, cu palmele înroşite în ropot furibund de aplauze şi zâmbete ţesute în colţ de gură. Nu suntem lăsaţi să trecem de uşă, în pragul căreia doi indivizi la patru ace ţin să ne informeze, în tonul sec al unei sentinţe, că „... nu se mai poate intra. Gata! Se fac ultimele pregătiri înainte de slujbă!”.
Când aplauzele iau locul bocetului
Ne retragem nu fără părerea de rău că am ajuns prea târziu şi că nu am putut rosti, asemeni multora din cei prezenţi, firescul şi creştinescul „Dormi în pace, Doamnă! Dumnezeu să îţi călăuzească paşii spre Rai!”. O facem, însă, imediat ce, jumătate de oră mai târziu, coşciugul care adăposteşte trupul Stelei e plimbat pe umeri prin mijlocul mulţimii de bărbaţi în negru. Un ropot de aplauze izbucneşte la câţiva paşi de noi. Mulţimea, până atunci tăcută, a prins dintr-o dată viaţă. Nici un cuvânt, nici un murmur măcar nu răzbat din pieptul oamenilor cerniţi care au pus stăpânire, ca la comandă, pe carosabil, blocând traficul minute bune în şir. Nici un cuvânt. Doar tunetul aplauzelor, din ce în ce mai stridente, din ce în ce mai puternice, care domină fonic, timp îndelungat, întreaga zonă.
Onoruri militare
Aruncăm priviri furişe în stânga şi-n dreapta. Feţele oamenilor sunt senine, îmbujorate mai degrabă de frigul pătrunzător de afară, decât de semnificaţia grea a momentului. O privire mai atentă observă totuşi, sub fiecare pleoapă în parte, începutul bobului de lacrimă, gata să se rostogolească, izbăvitor şi fierbinte pe obrazul celui care îşi plânge idolul în cel mai firesc şi credibil cu putinţă mod: prin apaluzele care l-au însoţit pe întreg parcursul unei cariere fabuloase. Aplauze care răsună prelung şi sfâşietor de trist chiar şi atunci când maşina mortură se pune încet în mişcare în marşul ei solemn şi nerostit spre ultimul cămin al Stelei Popescu: cimitirul din Cernica, acolo unde, într-un tandem ciudat, pe lângă ropot de aplauze şi bocet surd vor răsuna salvele tunurilor, glasul onorului militar. Rămâi cu bine, Stela! Odihneşte-te în pace!
Recomandările noastre
