Evenimentul Zilei > Social > Ştefan Iordache, fermecat de lăutari şi de vinul bun
Ştefan Iordache, fermecat de lăutari şi de vinul bun

Ştefan Iordache, fermecat de lăutari şi de vinul bun

Prietenii şi apropiaţii regretatului actor povestesc cu drag despre omul fascinant, boem şi sensibil, îndrăgostit de muzică de petrecere. Misterul asupra bolii de care a suferit artistul planează în continuare. Speculaţiile se concentrează în jurul diagnosticului de leucemie. "Suferea de mai multă vreme de o boală incurabilă, dar, cu o demnitate, cu o nobleţe şi cu o discreţie absolute, a sfidat suferinţa, a urcat pe scenă şi s-a dăruit publicului cu energia omului aflat în cea mai bună formă", spune acum Ion Caramitru, într-un comunicat remis presei.

Ultimul drum spre casă al marelui actor Ştefan Iordache avea cea mai firească primă destinaţie: Teatrul Naţional, cea de-a doua casă a maestrului.

„Suferea cu demnitate“

Misterul asupra bolii de care a suferit artistul planează în continuare. Speculaţiile se concentrează în jurul diagnosticului de leucemie, dar nimeni nu a confirmat până acum acest fapt. „Suferea de mai multă vreme de o boală incurabilă, dar, cu o demnitate, cu o nobleţe şi cu o discreţie absolute, a sfidat suferinţa, a urcat pe scenă şi s-a dăruit publicului cu energia omului aflat în cea mai bună formă“, spune acum Ion Caramitru, într-un comunicat remis presei.

Ultimul rol al lui Ştefan Iordache a fost cel al prinţului Potemkin din „Ecaterina cea Mare“, de George Bernard Shaw, în regia lui Cornel Todea, pe scena Teatrului Naţional Bucureşti. Parteneră de scenă îi era Maia Morgenstern.

POVEŞTI „DE ŞPRIŢ“

„De viaţă şi de pâine nu te saturi niciodată“

Toată viaţa lui, lăutarul Nelu Ploieşteanu i s-a adresat prietenului său Ştefan Iordache cu „Domnul Ştefan“. N-a putut altfel. Asta deşi actorul l-a rugat, la repetate şpriţuri, să lase baltă politeţea şi i-a mărturisit că îl simţea „ca pe un frate“. Nelu Ploieşteanu a cunoscut o altă latură decât cea de actor a regretatului artist: pe aceea de boem, de iubitor de muzică de suflet, de om „de viaţă“. Dincolo de Ştefan Iordache de pe scenă sau marele ecran, trăia „Domnul Ştefan“ de la „Şarpele Roşu“.

Ceauşescu şi Filarmonica Şarpele Roşu

Restaurantul „Şarpele Roşu“ este acum o grămadă de moloz. De prin 2000 de aici au dispărut petrecerile artiştilor. Locul acesta are însă istorie. Imediat după 1989, chiar deasupra intrării în pivniţă, atârna un portret al lui Ceauşescu. Cumpărai pahare şi puteai arunca în el. Apoi, pe uşa toaletei de la „Şarpe“ era scris, mare, „B.O.B.“. Adică „Biroul Organizaţiei de Bază“. Lăutarii erau Filarmonica Şarpele Roşu, băutura, cât încăpea şi ea. Printre „obiectivele anuale“ ale aşezământului se aflau, la mare cinste, „aniversarea cârciumii“ an de an şi organizarea unor concursuri de frumuseţe.

Dar poate cea mai apreciată „ofertă“ a micului restaurant de cartier, de la intersecţia străzilor Galaţi cu Mihai Eminescu, era anturajul. Aici se retrăgeau marii actori români, după spectacolele de teatru, ca să se deconecteze.

O scenă, „din oficiu“

Ştefan Iordache venea la „Şarpe“ măcar o dată pe săptămână. Iar când se apuca de cântat, glumeşte lăutarul, greu îi mai lua cineva microfonul din mână. „Greu îl puneai să cânte, dar mai greu îi luai microfonul din mână“. Stătea la o masă lângă scenă şi bea încet din pahar. Nu se îmbăta, spune lăutarul. La „Şarpe“ se bea, e adevărat, dar nimeni nu a fost văzut sub masă.

„El a venit pentru prima dată cu Stelian Nistor, prin ’92“, povesteşte lăutarul. „Filma la «Cel mai iubit dintre pământeni» atunci. S-a aşezat la masă şi a zis: «Cântă!». Vreau să zic că a stat până la 3 dimineaţa atunci. L-am simţit eu că îi place mult. Şi a început să tot vină“.

Apoi, ceva „ca-n filme“ s-a întâmplat. Scena din pelicula „Cel mai iubit dintre pământeni“, în care apare şi Nelu Ploieşteanu cântându-i lui Victor Petrini „de supărare“, a fost filmată la „Şarpele Roşu“. După ea, Ştefan Iordache l-a chemat mereu la filmări pe Nelu Ploieşteanu. „Eu cred că scena a fost una care nu era prevăzută în scenariu. Că a fost băgată aşa, din oficiu. Dar a rămas acolo filmat cum cheamă lăutarii, printre care eram şi eu, şi-mi spune «La Chilia-n port…». Şi dă paharul pe gât“, povesteşte lăutarul.

Versul-capodoperă

Nelu Ploieşteanu crede că actorul a căpătat pasiunea pentru muzica lăutărească din Rahova, cartierul tinereţii sale. Preferata actorului era „Lume, lume“. Când o cânta Ploieşteanu, „Domnul Ştefan“ se minuna mereu de câtă profunzime găsea în versuri. Îl chema la masă şi-i spunea: „«Auzi, Nelu, mulţi ascultă cântecul ăsta, dar niciodată nu înţeleg ce înseamnă «Lume, soră lume/Când s-o lăsa sec de pâine/Şi păhăruţul de mine/Poate-atunci m-oi sătura». Când s-o lăsa sec de pâine… Ăsta e un vers-capodoperă! Când s-o lăsa sec de pâine? Păi, niciodată! Că de viaţă şi de pâine nu te saturi niciodată». Aşa era el!“, spune Nelu Ploieşteanu.

Celebrul lăutar nu ştie ce l-a făcut pe marele actor să-l considere prieten. Poate muzica, poate atmosfera boemă de la „Şarpele Roşu“. Sau poate faptul că uneori îi spunea, în glumă, când îl vedea deprimat: „Cine te crezi, mă? Ce-i cu figurile astea pe tine? Eşti şi tu un actoraş, ce te dai aşa de mare?“. Şi râdeau de mama focului. (Andrei Udişteanu)


ADMIRATOR ŞI PRIETEN. Lăutarul Nelu Ploieşteanu îşi aminteşte, lângă ruinele localului „Şarpele Roşu“, de serile când îi cânta lui Ştefan Iordache

TABIETURI DE ARTIST

Făcea pasienţe în cabină să vadă cum iese spectacolul

Dacă ar veni mâine la repetiţie, maestrul Ştefan Iordache ar găsi în cabina de la Teatrul Mic – lângă ochelari, costume, lângă tablele din „Alex şi Morris“ şi pantofii fără şireturi – câteva obiecte care nu-şi au locul aici. E o candelă aprinsă pe masă, iar în cana lui din ultimul spectacol, acolo unde trebuia să fie ceai, e apă sfinţită. Le-a pus doamna Flori, cabiniera, încă de duminică. Acum e încurcată şi plânge întruna, mângâind câte un lucru de-al maestrului.

Într-un spectacol al lui Ştefan Iordache, şi numai al lui, mai mult ca sigur că femeia asta mică şi timidă, Floarea Stănoi pe numele ei, ar fi avut un rol principal. Când ajungea la Teatrul Mic, primul lucru pe care-l făcea era s-o strige de se auzea pe scări, până sus. În 17 ani – cât este de când s-a angajat Flori la Teatrul Mic – devenise neajutorat fără ea.

Cobora în sală cu o oră mai devreme

Maestrul Iordache nu era omul care să vină, să joace şi să plece. „Venea pe la două şi jumătate, citea ziarele, îi făceam ceai de muşeţel şi sunătoare cu lămâie, apoi de la patru la cinci repeta. Cobora apoi în sală, cu o oră mai devreme“, povesteşte doamna Flori. Şi mai avea el un obicei: făcea pasienţe înainte de spectacol, să ştie cum are să-i iasă jocul în seara aceea.

Înainte de ultimul spectacol, pe la sfârşitul lui mai, actorul era mai trist decât de obicei. Renunţase de o vreme la pasienţe. „Îmi spunea: «Slăbesc din zi în zi». Şi-i spuneam: «Nu-i nimic, o să mergeţi acasă, la Gruiu, şi-o să vă odihniţi…»“, îşi aminteşte doamna Flori. Şi în aşteptarea lui, a trimis la curăţătorie costumul din „Alex şi Morris“, să fie ca nou pentru spectacolele următoare.

Vocea de la televizor

În încăperea de alături e un televizor deschis. E Ştefan Iordache, într-un interviu de acum ceva vreme. Curg apoi scene din „Alex şi Morris“, cabiniera le ştie pe toate. „Joacă tablele acuma. Uite aşa, uite aşa!“. Urmează apoi alte şi alte secvenţe, e Ştefan Iordache pe o altă scenă şi vorbeşte unei săli pline de colegi. „E în costumul lui preferat. De fiecare dată când trebuia să meargă undeva, mă ruga să i-l calc“. În cabina de la Teatrul Mic se aude vocea lui Ştefan Iordache. În rest, sunt lucruri multe aşezate pe scaune şi pe umeraşe, pe care doamna Flori o să le descurce pentru el. De parcă, din secundă în secundă, ar urma să-i audă vocea tunând după dânsa pe scări. (Vlad Odobescu)


OMAGIU. Pe masa din cabina maestrului, lângă obiectele de recuzită, a apărut o candelă adusă de doamna Flori

PASIUNI

Actorul asculta Louis Armstrong, îl admira pe Al Pacino şi-şi adora cei trei motani. De câţiva ani, se retrăsese la casa din Gruiu

Ştefan Iordache cel din spatele scenei avea trei motani bătrâni şi răsfăţaţi – Cascarache, Timofte şi Machelele -, cultiva viţă-de-vie la Gruiu, făcea vin, dar nu gătea niciodată, asculta Louis Armstrong şi de 15 ori pe zi şi îl admira pe Al Pacino. În ziua în care avea spectacol, lenevea în pat până la amiază.

Prefera culoarea neagră, dar mergea şi roşul, din când în când. Era gurmet numai când venea vorba de mâncare „ca la mama“: mămăliguţa cu unt, cu brânză rasă şi cu ou, sarmale, fasole bătută, ciorbă de fasole – înşira maestrul bunătăţurile în cartea „Regele Scamator – Ştefan Iordache“, de Ludmila Patlanjoglu (Nemira, 2004).

„Soţia este îngerul meu păzitor“

Mâna dreaptă i-a fost, timp de 38 de ani, aceeaşi femeie: teatrologul Mihaela Tonitza, nepoata celebrului pictor. În anii ’60, când primea cele dintâi roluri, criticul George Banu le-a făcut cunoştinţă celor doi. „Soţia teoretizează teatrul, eu fac teatrul. De amândoi este nevoie. Mihaela mă răsfaţă şi are grijă de mine. Ea este îngerul meu păzitor. A fost şansa vieţii mele să o am lângă mine“, mărturisea actorul într-un interviu acordat EVZ, în 2005.

Împreună cu soţia sa, Ştefan Iordache a cununat peste 20 de cupluri, în încercarea de a-şi alina cel mai mare regret al său: „Am considerat că înainte de toate e arta mea. Acum îmi dau seama ca aş fi avut timp şi pentru artă, şi pentru copil. Rolurile au fost copiii mei“, spunea Iordache, care şi-a ales şi un „copil de suflet“, pe actorul Marius Stănescu. Părinţii artistului, Elena şi Traian Iordache, mutaţi din Calafat la Rahova – unde a copilărit artistul -, nu mai trăiesc, singura rudă rămasă în viaţă fiind sora sa, Ileana.

„Citea afară, pe un scaun, şi bea cafea“

Viaţa de familie se derula lent între două puncte: apartamentul din Bucureş ti şi oaza de linişte din comuna Gruiu, de lângă Snagov. Prima bucată de pământ în afara oraşului şi-a cumpărat-o în 1982, cu banii luaţi de la filmul „Glissando“. După Revoluţie, livada s-a mărit şi a apărut şi o casă cu verandă. „Şi-a făcut tot timpul de lucru în curte şi avea tot felul de iniţiative inginereşti. Avea un tractor mic, o maşină de tuns iarba, o drujbă, ferăstraie. Era foarte inventiv“, povesteşte Sebastian Papaiani, vecinul de la Gruiu şi fratele de cruce al lui Iordache. Prin anii ’60, într-o cârciumă, cei doi s-au zgâriat cu o furculiţă, au făcut legământ, apoi „ne-am pupat şi ne-am îmbătat“.

În zilele cu soare, maestrul ieşea pe verandă. „Citea afară, pe un scaun, şi bea cafea. Îi dădea o stare de linişte şi bucurie“, îşi aminteşte Papaiani. (Florentina Ciuverca)

Duminică seară, imediat după încheierea spectacolului "Profu'", de la Teatrul Notarra din Bucureşti, actorul Răzvan Vasilescu a aprins o lumânare în memoria lui Ştefan Iordache.

"Permiteţi-mi să aprind o lumânare pentru Ştefan Iordache, care a jucat pe această scenă", a spus Vasilescu cu lacrimi în ochi. Spectatorii din sala "George Constantin" au păstrat un moment de reculegere în cinstea maestrului.


CUPLU. Mihaela Tonitza i-a stat alături actorului timp de 38 de ani


"De când ne ştim, casa noastră a fost deschisă. A intrat cine a vrut. Mi-a plăcut să se bucure lumea de casa mea.",
Ştefan Iordache, actor

VEZI FIŞIERE MULTIMEDIA

CITŢI ŞI: OMAGIU: Iordache, un actor nesupus

"Rămas bun, Ştefan Iordache!"