Vineri dimineață vă aștepta ”caldă” pe telefon știrea că filologul Ștefan Cazimir s-a stins din viață. Avea 88 de ani și ne lasă câteva cărți memorabile, adevărate radiografii românești, făcute atât prin ochii pătrunzători ai lui I L Caragiale, cât și prin ochii săi, de amar umorist.

Ștefan Cazimir face parte dintr-o generație de politicieni pe care soarta ni i-a propus imediat după Decembrie 1989, dar exemplul lor nu ne-a interesat.

Șarjele amicale, umorul, cultura, discursul părtinitor, dar decent, autoironia, eleganța în comportament, toate le-am dat uitării, alegând strigătele, incisivitatea, stridența, iar acum, când mesajele politice sunt niște ”csf ncsf brb”, nici nu ne-am mai putea întoarce la alte modele.

Natura i-a luat înapoi unul câte unul și ne lasă acum în plata Domnului, să ne descurcăm cu ce am ales.

Ștefan Cazimir a făcut politică, nu pe placul tuturor, nici măcar pe al meu, considerând o alegere făcută la un moment dat (a intrat în partidul lui Ion Iliescu, deși criticase Mineriadele), dar o politică așa cum nu a mai făcut nimeni niciodată și cum nici nu cred că va mai face cineva în România.

E vorba de politica Umorului, acea doctrină unică, românească de a face haz de necaz și de a îi spune unuia în față ce crezi cu rafinament usturător.

Apărut de la o idee scrisă de Octavian Andronic în Libertatea, în februarie 1990, Partidul Liber Schimbist l-a avut ca președinte pe Ștefan Cazimir, erudit în operele lui Caragiale, de unde este inspirat și numele.

A intrat în Parlament, când regulile erau îngăduitoare cu partidele mici, dar apoi s-a destrămat, când pragurile electorale nu mai puteau fi atinse de oricine.

Cele mai puternice organizaţii au fost conduse de femei divorțate

Am să apelez la un material apărut în Evenimentul Zilei, în anul 2010, în care Ștefan Cazimir descrie perfect spiritul în care abordase – și încă privea, după ani de zile – alegerile din 1992, singurele în care Partidul Liber Schimbist a dat un parlamentar, normal, pe Ștefan Cazimir.

EVZ: Cât de riguroasă era organizarea partidului? Ștefan Cazimir: Era o organizare atât de elastică, încât s-ar putea spune că nici nu merita numele de organizare. Acolo unde liderii locali aveau o anumită vocaţie organizatorică, s-a simţit acest lucru. O remarcă interesantă: cele mai puternice organizaţii au fost conduse de femei divorţate. La Constanţa – o femeie divorţată, la Braşov – o femeie divorţată, la Neamţ - o femeie divorţată. Şi în aparatul Consiliului Director, la Bucureşti, de asemenea - foarte activă - o femeie divorţată. Vreo două dintre ele au plecat între timp din ţară.

EVZ: Putem spune că aveau o mai mare experienţă în politică. Ștefan Cazimir: (râde) Nu ştiu... Şi la Suceava, ziarul de acolo a fost condus de o femeie. Deci unde a fost mai multă fermitate organizatorică, în fruntea organizaţiei se găsea o femeie divorţată. 

Se scuturau toți trandafirii 

Încă un episod din istoria scurtă a acestui partid, descris în cartea din 1997 ”Caragiale e cu noi”:

”Au fost şi momente de cumpănă: după ce, la o emisiune televizată cu liderul PLS, a fost difuzată o romanţă care conţinea aluzii la „trandafirii scuturaţi” ai FSN, a început să curgă cu telefoane la sediul partidului.

Potrivit modei vremii, pe lângă vorbele „de bine” transmise prin telefon de Asociaţia Florăreselor sau de minerii din Cavnic, câţiva cetăţeni l-au avertizat scurt pe vicepreşedintele PLS, Gheorghe Boşman, ce avusese ghinionul să răspundă: „Venim să vă devastăm!”. Boşman a avut inspiraţia să mute firma partidului pe o clădire abandonată de vizavi.

Când cetăţenii revoltaţi au sosit, plini de „voie bună”, Boşman i-a îndrumat amabil către clădirea părăsită, adăugând că „din păcate, a devastat-o altcineva înainte”. Cetăţenii plecau, scrie Cazimir, „cu sentimentul datoriei împlinite”.” 

PS: Ultimul membru de onoare al partidului

Ștefan Cazimir, în 2010: ”mai există un membru de onoare perpetuu, care a primit acest titlu în mai 1992. Atunci, o delegaţie parlamentară română a făcut o vizită la Bruxelles, în cadrul căreia celebrul Manneken Piss, mascota oraşului, a fost declarat membru de onoare al Partidului Liber-Schimbist. Există şi un temei pentru asta: el îşi schimbă uniformele aproape în fiecare zi, în funcţie de diferite evenimente. De exemplu, în dimineaţa zilei de 1 Decembrie i se pune un costum popular românesc. Iar după-amiaza este îmbrăcat într-un imens prezervativ, întrucât 1 Decembrie este şi Ziua Mondială a Luptei Anti-SIDA.”

”Băiețelul care urinează” este un simbol al simțului umorului și al gândirii libere al celor din Bruxelles. Instalat în 1618, el veghează, fie că e statuia originală, fie că e replica din 1965, ca oamenii să știe că totul e trecător. Ca un pipi într-o fântână...