Steagul de nuntă, fala ardelenilor

Steagul de nuntă era un obiect de prestigiu, de fală şi se făcea pentru ca toată lumea din sat să ştie că tinerii de la casa pe care flutura un steag s-au cununat. De exemplu, în Sibiu, la Cârţişoara, la nunţile mici nu se făcea steag, iar cineva putea să strige atunci: „Vai de mine ce şirag / Fără diplă, fără steag!”.

Steagul se întâlneşte numai în regiunile care au făcut parte din Impediul Austro-Ungar. „Este o influenţă central-europeană. Între vechiul regat şi Transilvania diferenţele sunt foarte mari. Steagul face parte dintr-un complex de influenţe. Majoritatea ritualurilor în Transilvania sunt mult mai de grup, mai socializante, în timp ce în sud sunt mai individuale, mai personale. De exemplu colindatul, care se face în grup sau individual. În Transilvania el este mai degrabă în grup, în sud se poate face şi individual”, spune Vintilă Mihăilescu, director general al Muzeului Ţăranului Român. Ruşinea neamului: ce păţea o mireasă care nu fusese virgină „Am lucrat foarte multă vreme exact în nordul Olteniei pe zona de graniţă dintre ungureni şi pământeni. Ungurenii erau ciobanii veniţi din Ardeal. La nuntă, ungurenii veneau în continuare călare, cu steag, ceea ce în sud nu se întâmpla. E cu totul altă punere în scenă, de asta spuneam de grup, de prezenţă socială, de fală. Filiera ţine de saşi, de unguri”, continuă el. Steagul era pregătit de un bărbat numit stegar, ce era responsabil de acest obiect pe tot parcursul nunţii şi îl ducea înaintea alaiului de nuntă. Deşi se numea steag, de obicei el nu era un drapel, ci era alcătuit din cârpe. Pe o prăjină se puneau panglici colorate, năframe, o coroană de coacăze, busuioc, clopoţei, flori, ţesături, ciucuri sau cununi de spice de grâu (simbol al belşugului). După 1918, în loc de prăjina pe care se puneau panglici a început să fie folosit chiar un drapel tricolor. „După unire, şi o dată cu construcţia naţională, a început să se tricolorizeze. Şi căluşul a început să aibă brâul tricolor. Această amprentă a naţionalului este clar străină obiceiurilor propriu-zise. Este un adaos identitar: nu mai sunt doar vrânceni, sunt români. Un adaos care uneori nu prea are ce să caute acolo, nu ţine de ritualul propriu-zis”, spune Mihăilescu.                            Stegarul mirelui, flancat de două tinere, judeţul Satu Mare  Sursa: Iuliu Pop / Catalogul expoziţiei „Lumea credinţei – spiritualitate românească” de la Muzeul Judeţean Satu Mare BANAT, MARAMUREŞ, CRIŞANA • În Maramureş, stegarul era primul care intra în casă când se întorceau nuntaşii de la biserică şi împlânta un cuţit în grindă, înconjura masa de trei ori cu steagul în mână, iar apoi îl punea în colţul camerei, la poartă sau pe acoperişul casei. În unele sate, stegarul îl punea pe prag şi tot alaiul trecea peste el. • În timpul nunţii, steagul era păstrat tot timpul de stegar. Dacă reuşea cineva să i-l fure, el trebuia să-l plătească, altfel îşi pierdea cinstea. În Caraş Severin, dacă se fura steagul şi era găsit cel ce l-a furat, acela era legat pe scară şi era purtat prin comună, pe umăr, de patru oameni. Dacă nu era aflat hoţul, atunci era pedepsit stegarul. • Steagul se desfăcea în zorii zilei de luni. În Caraş Severin, naşul împreună cu flăcăii se ducea la un râu, la capul satului, unde jucau (numai ei, bărbaţii) dansul numit „Şarpele”. Naşul conducea jocul cu mare repeziciune şi cu o nuia izbea coada şarpelui (pe ultimul flăcău rămas, care era scos din joc). Când se termina jocul, steagul era înmuiat în apă, era rupt şi fiecare dorea să păstreze o bucată din steag. • În Maramureş, domnişoarele de onoare păzeau colacul miresei, în timp ce stegarul încerca să îl fure ca să le facă de ruşine pe fete că nu au fost în stare să îl păzească. • În Borlova, Caraş Severin, în dimineaţa nunţii, mirele venea cu muzicanţii la casa miresei. De aici mergeau împreună la cimitir, unde erau bociţi morţii familiilor, iar muzicanţii cântau cântece de jale. La prânz, naşul dădea o masă la el acasă, care era un fel de pomană la care se împărţeau colaci şi lumânări, iar preotul făcea o slujbă. • În Caraş Severin se aducea o creangă de măr de care trăgeau mirii până se despica pentru a vedea cine trăieşte mai mult. • În Vălcani, Timiş, când mireasa era adusă la mire, socrul mare îi dădea un ciur de grâu şi o proba să vadă dacă ştie să cearnă. Grâul era aruncat apoi de mireasă peste nuntaşi, iar ciurul pe acoperişul casei. • În judeţul Arad, când veneau de la biserică, soacra mare o întreba pe mireasă ce i-a adus, iar ea răspundea „Fericire!”. În Maramureş, la întrebarea soacrei se răspundea: „Nu-ţi aduc nici car cu boi, numai dragoste-ntre noi”. • În Timiş, mirele tăia în poala miresei o crenguţă cu câţiva muguri, în funcţie de câţi copii dorea să aibă. • În Arad, înainte de a se intra în casa mirelui, toţi nuntaşii ocoleau un ciubăr cu apă, în care aruncau bani pe care apoi mireasa îl răsturna ca să aibă lapte. • În Caraş Severin, luni după nuntă, mirii însoţiţi de naş şi de alţi tineri mergeau la o apă (fântână, râu). Acolo mirele umplea o cofă cu apă, iar mireasa încerca să o răstoarne cu piciorul. Apoi se proceda invers. Cel ce reuşea să o răstoarne comanda în casă.                           Stegarul mirelui, judeţul Satu Mare  Sursa: Iuliu Pop / Catalogul expoziţiei „Lumea credinţei – spiritualitate românească” de la Muzeul Judeţean Satu Mare TRANSILVANIA • În Paroş, Hunedoara, gătitul miresei dura trei-patru ore. În acest timp se respectau mai multe credinţe: de exemplu, mireasa nu trebuia să aibă mărgele sau alte podoabe deoarece se credea că ele aduceau lacrimi. • Tot în Paroş, fetele îşi înscriau numele pe pantoful drept al miresei, iar mireasa când mergea îşi târa piciorul ca să o urmeze şi fetele cât mai curând şi să se mărite. • În Rebra, Bistriţa Năsăud, bucătăresele şi naşa aruncau grâu peste tineri atunci când veneau acasă de la cununie, zicând: „Să se înmulţească ca grâul şi ca nisipul mării”. • În Ariuşd, Covasna, bucătăreasă îşi înfăşura la miezul nopţii o mână într-un prosop şi trecea pe la mese însoţită de o altă persoană care o căina: „daţi-i ceva, săraca, uite cum şi-a ars mâna până când a pregătit mâncarea”. Nuntaşii puneau bani în polonic pentru bucătăreasă. • În Satu Nou din Bistriţa Năsăud, când intra alaiul mirelui la mireasă, alături de mireasă mai erau îmbrăcate două fete la fel, iar mirele trebuia să o recunoască. Mireasa încerca să îi facă semn cu piciorul. Obiceiul se întâlnea şi în Mureş. • În Zagra, Bistriţa Năsăud, la întoarcerea de la biserică, o femeie rostea o strigătură în versuri în care povestea viaţa miresei şi îi dădea îndrumări în viaţa conjugală. • În Vlădeni, Braşov, alaiul mirelui intra în casă, unde era întâmpinat de o fată. Naşii spuneau că au venit să caute o floare, dar fata le spunea că floarea era scumpă. Mireasa stătea pe un scaun, înconjurată de fete, iar cea care vindea mireasa încerca să scoată cât mai mulţi bani de la mire şi naşi. • În Voineşti, Covasna, exista obiceiul „Descălţatului”. Mirele o descălţa pe naşă, mireasa pe naş, iar apoi toţi patru jucau desculţi pe podele. Se aprindeau şi paie, iar ei stingeau focul cu jocul lor. • În Cerbăl, Hunedoara, când mirele era din alt sat decât mireasa, el era însoţit de un arcaş.  Mireasa trebuia trecută de trei ori prin arc ca să aibă noroc. • În Buza, Cluj, i se turna bucătăresei o farfurie cu grâu în cap, iar ea trebuia să o arunce apoi peste casă. Dacă nu trecea peste casă era semn că mirii nu o să fie mult timp împreună. Pentru documentare, evz.ro a folosit seria de volume “Sărbători şi obiceiuri” coordonată de Ion Ghinoiu, etnolog la Institutul de Etnografie şi Folclor “Constantin Brăiloiu” din Bucureşti.