Suspendarea circulației tramvaiului 41 anunțată de STB pentru intervalul 1 iulie - 31 august era așteptată precum două zile de muncă în weekendul Paștelui de către bucureștenii care tranzitează constant vestul Capitalei. Cu toate asigurările că totul va fi bine venite dinspre RATB-ul rebotezat, oamenii știau ei poate mai bine valoarea în plan real a demagogiei instituționale. Înarmați cu răbdare, mulți au trecut relativ cu bine peste primele două zile de coșmar, dar există și persoane care în mai puțin de 48 de ore au clacat psihic, iar asta pe bună dreptate. Cu noi măsuri pompieristice luate de mai marii STB după o primă zi catastrofală - cu o suplimentare de opt autobuze, 38 azi față de cele 30 de luni - ideea de transport fluent și civilizat a rămas încă la stadiul de himeră și marți dimineața pe linia lui 41.

E ora 7:15, iar în stația de la Lujerului, în mod tradițional cea mai aglomerată de pe linia tramvaiului 41, sunt aproximativ 30 de oameni. Cumva surprinzător, dar măsurile pe care STB-ul le promitea luni după-amiaza ca rezultat al frustrării duse până la paroxism a cetățenilor par să dea roade. Aproape din minut în minut, câte un autobuz cu inscripția 641 sau 642 îi înghite flămând din căldura deja dogoritoare pe cetățenii cu poftă de muncă ai cartierului Militari. Ofertante sunt mai ales 642-le: par mai goale - în sensul că oamenii nu stau aliniați precum chibriturile în cutie - și au toate aer condiționat.

Chiar și traficul pare că ține cu sensibilii călători de dimineață ai transportului bucureștean. Greu e până la prima stație, Orșova, unde se ajunge după patru minute, pentru că următoarele trei segmente de traseu se parcurg în șase minute și, surpriză, ajungem la capăt. Capătul lui 642, care se întoarce „pe gol” ca să-și reia traseul Valea Argeșului - Bulevardul Ceahlău, limite trasate de mințile luminate ale transportului în comun al Capitalei. S-a considerat că problematic e tronsonul Drumul Taberei - Lujerului, astfel că cei care trebuie să continue călătoria dincolo de Podul Grant sunt obligați să folosească doar autobuzul 641.

Din marea de 50 de corpuri transpirate de la nervi și căldură răzbate glasul pe ton înalt al unei doamne cochete, dar total încrâncenată. „Cretinii! Trebuia lăsat și 642 să circule până la capăt!”, tună femeia. Ne apropiem și o abordăm timid, cumva încercând să și detensionăm atmosfera: „De ce sunteți nervoasă, doamnă? Vine imediat un 641”. Ne aruncă o privire tăioasă și explică ecuația ce a dus la rezultatul frustrării fără de limite ce a cuprins-o: „641?! Am pierdut zece până acum. Nu ai cum să te urci!”. Și nu trec decât vreo cinci secunde când semeț și alb, semn al păcii și al lipsei de aer condiționat, tot pomenitul 641 apare. Full, cu ușile care abia se deschid sub presiunea oamenilor ce stau înghesuiți în el și care odată ajunși pe asfalt fug de parcă au scăpat dintr-o zonă crepusculară. Nu sunt mulți, motiv pentru care doamna cu pricina probabil continuă numărătoarea: zece, unsprezece...

În tot acest timp, oamenii butonează nervoși telefoanele, se încruntă, înjură printre dinți și oftează. „Șefa, vezi că nu am cum să ajung la timp... Da, din cauza tramvaiului”, spune o altă doamnă la doi pași de noi. O alta își alege un perimetru imaginar în care se învârte dintr-o parte în alta și-și verifică telefonul o dată la cinci pași. O tânără cedează presiunii și lasă câteva lacrimi să-i cadă pe sub ochelarii de soare mari și negri. Și le șterge cu delicatețe și se retrage într-un colț, departe de ochii lumii. Emoții și emoții. 

Că tot vorbeam de demagogie la începutul reportajului, STB a promis mașini din trei în trei minute pe linia lui 641 la orele de vârf. Și, într-adevăr, într-un interval de 12 minute au venit fix zece mașini: cinci 642, două 178, două 162 și, într-un final, 641! Un domn mai în vârstă care deja gesticula nervos abia aștepta un paratrăsnet în direcția căruia să proiecteze veninul provocat de scenariul pe care STB l-a gândit (oare?) pentru bucureșteni. Se îndreaptă către cabina șoferului și începe să lanseze sudalme: „Băi, jegoșilor ce sunteți! Vă bateți joc de noi?!”. Întrebarea e retorică, pentru că cel de la volan nu are nicio vină și singurul răspuns la îndemâna sa e veșnica și româneasca ridicare din umeri. Bărbatul nervos profită de subțirimea corpului său și se strecoară in extremis prin fața altor zeci de călători împietriți pe trotuar. Ajuns în mașină, face puțină ordine și acolo. „Ce stați cu aia în brațe! Puneți-o jos. Uite acolo!”, și-i indică un loc gol pe podea unei doamne care, în opinia cetățeanului supărat pe viață, ocupa spațiu prețios cu o pungă de cumpărături pe care o ținea în brațe.

Noi rămânem pe trotuar. Nu din solidaritate ci pentru că, pur și simplu, nu este loc să te urci. Deja mai toți cei inspirați să aleagă 641 în detrimentul 642-ului circulă până la sau spre capăt. Încă cinci minute de așteptare și mai apar două 641, unul după altul: primul albastru, nou, al doilea dintre cele clasice. O femeie ne observă făcând poze și vine glonț spre noi, cu degetul îndreptat amenințător precum spada Anei Maria Brânză când își câștigă pâinea. „Sunteți de la RATB, nu? V-am văzut că filmați! Sunteți de la RATB!”, exclamă femeia sigură pe ea în timp ce se apropie. O calmăm și spunem că noi suntem doar parteneri de suferință și că vrem să scriem ceva despre asta. „Să scrieți că este o nesimțire ce se întâmplă. O mare nesimțire!”, spune aceasta, iar apoi dispare și reușește să prindă locul izbăvitor într-unul din cele două autobuze. La plecare, după ce călătorii-staționari abandonați în stație împing efectiv cu forța ușile ca să se închidă, pe asfaltul cald mai rămân cel puțin 20 de persoane, toate așteptând următorul 641.

Mai rămânem să așteptăm câteva minute și apare și șansa noastră. Un 641 puțin mai gol în care ne urcăm fără să fie nevoie să ne cățărăm peste alte corpuri asudate. Și ne izbește! E el, pe care-l cunoașteți cu toții cei care ați călătorit măcar o dată vara în mijloacele de transport în comun ale Bucureștiului. E mirosul acru de transpirație pe care doar o carcasă metalică ambulantă văduvită de aer condiționat ți-l poate provoca. E prea aglomerat, dar nervii întinși precum praștia ai oamenilor din jurul nostru ne împinge către decență și încercăm să conservăm sentimentul de furie care pe nesimțite încolțește undeva printre măruntaiele noastre. E abia ora 8:20 și sunt tineri care își trec tricoul peste nas pentru a putea inspira și ceva care să nu le provoace greața.

Se merge bine la început, două minute până la stația Turda, apoi patru până la Ion Mihalache, unde e puțin mai aglomerat, două până la Cașin, și un fel de final de coșmar în continuare, căci zona Agronomiei e blocată. Practic, un kilometru de drum, care constă în două opriri de autobuz, este parcurs de semețul 641 în „doar” 11 minute. Probabil la pas era mai ieftin. Spre coborâre, după ce multe corpuri transformate în zombie de nervii și deshidratarea pe bază de transpirație furnizate de STB au eliberat mașina, găsim și un răspuns. Sauna la preț promoțional - 1,3 lei - ce ne-a fost băgată pe gât de „vânzătorii” abili din fruntea transportului în comun, avea o explicație oficială. Era scrisă sec pe un ton sec, rudimentar, într-un A4 lipit cu neglijență pe geamul de la cabina șoferului: „Acest autovehicul NU are aer condiționat”. Fără scuze, fără scrupule. Restul răspunsurilor sunt la șefii STB, dac-or fi, dar astfel de momente te fac să te gândești ce-o fi mai bine: să fie incompetenți sau ticăloși? Poate mâine o fi mai bine...