Greu de crezut dar, la sfârșitul anilor 40 și începutul anilor 50, guvernul sovietic a luat în considerare integrarea URSS în Alianța Nord Atlantică
A fost o simplă lovitură de imagine a liderilor sovietici sau o dorință reală și sinceră de a pune capăt rivalității periculoase dintre cele două superputeri care erau URSS și Statele Unite?
Ideea unei eventuale integrări a URSS în NATO plutea în aer la Moscova chiar după înființarea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, în aprilie 1949. De asemenea, a fost consolidată de o dezbatere în Parlamentul britanic pe tema unei eventuale necesități de a invita Moscova în proaspăta alianță. Chiar dacă Războiul Rece începuse, amintirea luptei comune contra Germaniei naziste era cum nu se poate mai proaspătă.
În acest context, ministrul sovietic al afacerilor Externe, Andrei Vîșinski, a trimis o notă la Londra, propunând discuții despre posibila integrare a URSS în noua alianță de securitate. Răspunsul occidental nu a fost însă la nivelul speranțelor sovieticilor.
Tătucul poparelor aliate
Problema a reapărut în 1952 în timpul unei întâlniri între ambasadorul francez la Moscova, Louis Joxe, și liderul sovietic Iosif Stalin. Diplomatul a explicat că, potrivit președintelui Franței, generalul de Gaulle, NATO este o organizație pacifistă a cărei existență nu contrazice cu nimic carta Națiunilor Unite. Auzind asta, Stalin a izbucnit în râs și a întrebat dacă URSS ar trebui să se alăture NATO în acest caz. Potrivit istoricului Natalia Egorova, citată de Moscow Times, probabil că a fost vorba doar de o ironie din partea lui Stalin. Însă numeroși experți tind să vadă mai mult decât aceasta. Istoricul Nikolai Kochkin estimează că motivațiile „tătucului popoarelor” erau serioase și-și susține teza precizând că, în 1951, URSS a afirmat în repetate rânduri că Moscova „se va alătura Alianței” dacă aceasta ar fi îndreptată împotriva unei posibile viitoare agresiuni a Germaniei (soarta Germaniei divizată era la acea epoca problema cea mai stringentă a Europei).
Interesele sovieticilor
În paralel, Stalin considera că NATO „subminează Națiunile Unite”. Potrivit fostului lider de la Kremlin, Alianța avea un „caracter agresiv” dat fiind faptul că era vorba de „aliniamente militare ale națiunilor” în contextul lipsei de acorduri de securitate în Europa. De aceea când, în 1954, succesorii lui Stalin – un triumvirat format din Nikita Hrușciov, Georghi Malenkov și Nikolai Bulganin -au reînnoit ideea alăturării URSS la NATO, ei au avansat anumite condiții. Moscova a apărat în special principiul suveranității, afirmând că nu sunt acceptabile intervenții în afacerile interne ale unor țări. URSS dezaproba în egală măsură prezența militară americană în Europa și dorea retragerea grabnică a forțelor Statelor Unite de pe bătrânul continent.
Compromisul Moscovei
Când și-au trimis intențiile către Occident, în 31 martie 1954, liderii sovietici nu au vrut să pună prea mult accent pe aceste condiții. Istoricul Nikolai Kochkin citează o notă din partea Ministerului Afacerilor Externe Care menționa că: "Problema intereselor noastre trebuie încadrată acum într-o formă foarte generală, pentru a nu da guvernelor celor trei puteri (Regatul Unit, Franța și Statele Unite)oportunitatea de a califica această ofertă drept un demers propagandistic”. Propunerea a fost amplificată și de o altă idee sovietică: semnarea unui tratat paneuropean de securitate colectivă, care ar putea să amintească de acordurile actuale de securitate ale OSCE.
Pentru a evita orice critică din partea Occidentului, Moscova și-a atenuat ulterior poziția, chiar invitând Statele Unite să se alăture acestui tratat european. Anterior, Moscova argumenta că Washington nu are nimic de-a face cu afacerile europene.
Deschiși la discuții serioase
Ce i-a determinat pe liderii sovietici să sprijine proiectul unui tratat european de securitate și să ia în considerare posibilitatea integrării în NATO? Motivațiile Moscovei pot fi deduse din discursul lui Gheorghi Malenkov din 12 martie 1954. El a pus deoparte clișeele ideologice tradiționale și a avertizat asupra amenințării cu dispariția a civilizației umane, în cazul unui al treilea război mondial, care ar fi inevitabil un conflict nuclear.
În mai 1954, Occidentul a respins oferta Moscovei, argumentând că integrarea URSS este incompatibilă cu obiectivele democratice și defensive ale NATO. Nici ideea unui tratat european nu era binevenită. Potrivit istoricului britanic Geoffrey Roberts, sovieticii au fost "deschiși la discuții serioase despre crearea structurilor paneuropene de securitate, negocieri care ar fi putut pune capăt Războiului Rece". În egală măsură, istoricul a estimat regretabil faptul că Occidentul nu a oferit un "răspuns mai flexibil" la propunerile URSS.