Citesc cu plăcere, dintr-o suflare, fără să o las din mînă, cartea lui Joseph Volpe, intitulată ”Cel mai tare show din lume.
Creșterea și domnia mea la Opera Metropolitan” (The thoughest show on earth. My rise and reign at the Metropolitan Opera)”, apărută în 2006, la New York. Volpe a fost Directorul General al celui mai faimos și mai bogat teatru de operă al lumii, Metropolitan din New York, vreme de 16 ani, din 1990 pînă în 2006. Parcursul său este cu totul unic, printre altele, și pentru că este singurul director general din istoria prestigioasei instituții care a nu a absolvit colegiul și care a urcat în ierarhia Metropolitan de jos, de foarte de jos, ajungînd pe cel mai înalt vîrf posibil. Foarte de tînăr, Volpe a început să lucreze ca tîmplar în teatre de pe Broadway, iar în 1964, la 24 de ani, a intrat ca ucenic în atelierul de tîmplărie al Operei Metropolitan. În 1966 s-a definitivat ca maestru tîmplar, iar în 1978 a devenit șef al tuturor serviciilor tehnice ale teatrului. În 1981, a fost numit asistent al directorului general al Operei, pe atunci parte dintr-un fel de triumvirat care conducea teatrul după retragerea legendarului director Rudolf Bing - o mînă de fier în mănușă de catifea. Conducerea unică a Operei Metropolitan a fost reinstaurată în 1990, odată cu Volpe, cel care avea să reitroducă ”instituția” țarului care conduce cu mînă fermă mărețul teatru de operă. Pe de altă parte, destinul lui Volpe este unic și pentru că a mandatul său prins din plin epoca celor doi mari tenori de la sfîrșitul veacului trecut, Luciano Pavarotti și Placido Domingo. Cine nu-i știe pe Pavarotti și Domnigo, fie măcar din faimoasele concerte ”ale celor trei tenori”?
Personalități foarte diferite, Pavarotti și Domingo sînt analizați de Volpe în cartea sa, într-un capitol plin de observații fine. Volpe i-a cunoscut foarte bine pe amîndoi, ba chiar a ajuns prieten cu ei. Un fragment îmi pare extrem de interesant pentru profilul uman și artistic al celor doi tenori. Iată-l:
”În afara scenei, Pavarotti se comportă ca un rege; iar Domingo se comportă ca un prim-ministru. Luciano călătorește cu o suită întreagă de asistenți, printre care se numără Tino, un bucătar excelent. Insistă să fie luat de la aeroport doar cu Mercedes și se așeza întotdeauna pe scaunul din față. Oriunde este cazat, trebuie să aibă mereu suita prezidențială, pe care o numește imediat ”apartamentul meu”. Călătorește cu 40 - 50 de cufere Louis Vuitton în care se află, mai ales, lucruri legate de mîncare: oale, tigăi, tăvi, pasta, prosciutto și mult parmigiano reggiano, despre care crede că are puterea de a rezolva orice problemă omenească, inclusiv palorile suspecte. La recepții, nu se lansează spre invitați să socializeze cu ei - apare cu aerul că ăsta e jobul lui și se așează imediat, de regulă cît mai aproape de mîncare. Lumea trebuie să vină la el. Placido, călătorește mereu doar cu soția lui vigilentă, Marta, și are tot timpul o partitură pe genunchi și telefonul la ureche. La recepții, mai ales la cele la care participă membrii importanți ai unor consilii de administrație care trebuie atent cultivați, îi abordează pe toți și socializează cu ei cu eleganță spaniolă. În afara scenei, Placido este numai business, iar pe scenă, este numai artă. Nu foarte confortabil în concerte, Placido învie pur și simplu cînd îmbracă un costum, se machiază și cîntă un rol. Pentru Placido, scena este lumea lui. Pentru Luciano, care e cel mai fericit cînd e el singur pe scenă, cîntînd arii de Puccini sau cîntece de Tosti și rostogolește faimoasa lui batistă imensă și albă, lumea este scena lui.”
Ne puteți urmări și pe Google News
Din ce spune Volpe, înțelegem că, la Metropolitan, cei doi imenși tenori au lăsat amintiri diferite: Pavarotti era Pavarotti în orice rol, preocupat doar de el însuși. Pur și simplu mergea pe scenă și cînta uluitor indiferent de rol, reușind seri legendare. Domingo, însă, era absorbit de personaj, studia atent rolurile, își pregătea o vocalitate diferită în funcție de autor și de personaj, căuta să fie cît mai ”în rol” și cît mai nuanțat în funcție de trăirile personajului, reușind partituri memorabile.
Din această evocare, însă, mica descriere a felului diferit de a călători al celor doi mari artiști arată ceva interesant: stilul de a călători spune multe, de nu chiar totul, despre călător.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
