De Sântă-Mărie așa e obiceiul: se face târg mare. Domnul Putin, urmând tradiția, a făcut târg mare la Moscova. Târg pe gustul său: de arme! Prilej cu care a anunțat: „Occidentul colectiv caută să-și extindă sistemul de blocuri la regiunea Asia-Pacific, după exemplul extinderii NATO în Europa, formând alianțe militar-politice agresive”. Așa o fi oare?
Vizită cu probleme. Vorbind în fața tarabei doldora de tancuri, bombe și pușcoace, domnul Putin a dat drept exemplu vizita ”provocatoare” în Taiwan a doamnei Nancy Pelosi, președintele Camerei Reprezentanților a SUA (2-3 august a.c.). În aprecierea președintelui rus, aceasta ar fi fost „parte a strategiei conștiente, deliberate a Statelor Unite de a destabiliza și de a arunca în haos regiunea și lumea întreagă”. În realitate, vizita se înscrie în seria de acțiuni prin care SUA urmăresc să își recâștige prestigiul, afectat de tragi-comica retragere din Afganistan.
Era deci o mișcare previzibilă, care nu a marcat vreo modificare substanțială a relațiilor dintre Taiwan și Statele Unite și nu a afectat în vreun fel echilibrul de forțe din zonă. Reacția Chinei a fost, însă, masivă. Astfel, imediat după sosirea doamnei Pelosi, Armata chineză a început manevre militare în strâmtoarea Taiwan, cu zeci de avioane și nave de luptă, precum și cu tiruri de rachete balistice. Nu a fost o improvizație. Iar la 14 august au sosit în Taiwan cinci parlamentari americani într-o vizită surpriză – iar manevrele militare ale Chinei au reînceput imediat, în forță, cu implicarea a 20 de avioane și 14 nave.
Cele 4 motive. Pe de altă parte, autoritățile de la Taipei acuză R.P. Chineză că „face repetiții pentru o invazie a Taiwanului”. Nu sunt convins că astfel ar sta lucrurile.
În primul rând, multe dintre postulatele pe care s-au bazat în ultimele decenii dotarea și instruirea armatelor din lumea întreagă s-au dovedit neîntemeiate. Astfel, exista consensul că o armată capabilă să folosească masiv, din primul ceas, o cantitate apreciabilă de muniție de precizie va zdrobi în câteva zile orice veleitate de ripostă a Statului agresat. Dar iată ce se întâmplă în Ucraina! Până când conflictul din Ucraina nu va fi studiat în amănunt, până când armatele lumii nu-și vor fi însușit învățămintele, aducând corective instruirii și dotărilor existente, nimeni nu va avea curajul să pornească un război major, ca să n-o pățească precum Armata rusă. Nici măcar China nu va avea curajul să pornească la război fără a revizui actualele sale strategii care, ca și dotarea sa, sunt tot de descendență sovietică, precum cele ale Armatei ruse.
În al doilea rând, Taiwan are o armată de 200.000 de militari dotați cu armament de ultimă oră. Terenul e pregătit pentru apărare. O logică elementară arată că pentru a zdrobi rezistența ar trebui 500.000 de militari. Adică 800 de batalioane de infanterie mecanizată. La dotarea actuală și la normele de consum în vigoare, numai pentru primele 3...5 zile de luptă, o asemenea armată invadatoare ar avea nevoie de 90 mii tone muniție, 175 mii tone combustibil și 2.500 tone alimente. Cu totul, 270 mii tone de provizii, de transportat în mai puțin de 120 de ore, peste o strâmtoare de 160 km. Și evident sub tirul aviației, submarinelor, artileriei și rachetelor Armatei taiwaneze. Chinezii au dovedit de-a lungul istoriei că sunt capabili de multe minuni, dar n-au dovedit că ar fi înclinați spre aventurism.
În al treilea rând, Republica Populară Chineză este cel mai mare exportator mondial de produse electronice. Numai în luna iunie a.c. a exportat telefoane, tablete, laptopuri de 23,9 miliarde $: 11% din totalul exporturilor Chinei. Dar 70 ... 90% dintre aceste produse electronice sunt realizate cu tranzistori, circuite integrate și procesoare fabricate în ... Taiwan. Dacă iei în considerare și masiva piață internă de electronice, rezultă că dacă devastezi Taiwanul, peste 200 milioane de chinezi rămân fără cele trebuincioase pentru a-și câștiga traiul. Una peste alta, „dai în mine, dai și în tine: dai în fabrici și uzine”.
Iar în al patrulea rând, șeful Statului Major chinez e generalul Li Zuocheng. Dânsul nu e provenit din inginer, precum șamanul Șoigu, care birjărește Armata rusă prin Ucraina, cu rezultatele știute. Generalul Zuocheng a împlinit 52 de ani de serviciu militar și, înainte să fie numit în funcția actuală, a parcurs toate treptele ierarhiei: de la comandant de pluton în războiul cu Vietnam la comandant al Forțelor Terestre. A dobândit prima stea de general acum 25 de ani. Și nu precum sus-numitul șaman: la apelul bocancilor, cu zero experiență militară, numai prin virtutea funcției politice în care fusese numit.
R.P. Chineză nu este în situația de a se lansa într-o aventură militară în Taiwan. Asta o știu și americanii, și taiwanezii. Atunci, ce se întâmplă?
Destabilizarea. Se întâmplă că eșecul militar al Armatei ruse în Ucraina începe să aibă consecințe globale. Domnul Putin are dreptate să acuze o „destabilizare a ordinii mondiale” – cu observația că, până mai deunăzi, parcă tocmai asta zicea că-și dorește.
Destrămarea Uniunii Sovietice a dus la crearea, de la Prut și până la Amur, a unei salbe de state nominal independente. În realitate, datorită structurii socioeconomice moștenite de la URSS, Rusia a putut să se impună ca hegemon, mai ales în relația cu statele post-sovietice din Asia Centrală. Aceasta a implicat aranjamentele de securitate având Rusia drept pivot: ca după orice devoluție imperială, zona e plină de conflicte și tensiuni.
Evoluțiile recente au pus însă sub semnul întrebării acest rol hegemonic al Rusiei. Iată spre exemplu situația forței de muncă: în 2021, datele oficiale arătau că în Rusia munceau 7,8 milioane de imigranți din statele CSI. Numai 500.000 cu forme legale – restul, ”turiști”. Oficial, ei reprezentau 7.2% din forța de muncă și produceau 10,5% din PIB.
Odată cu sancțiunile internaționale la adresa Rusiei, șomajul a început să crească: de la 4,4% la 7,8%. În primele șase luni ale anului, conform datelor OIM, în Rusia au dispărut două milioane de locuri de muncă, iar prognozele sunt sumbre. În aprecierea FMI, până la sfârșitul anului, alte 3,8 milioane de locuri de muncă vor dispărea. Evident, primii concediați sunt imigranții legali și ilegali din Asia Centrală. La 1 aprilie 2022, 42% dintre ei plecaseră deja acasă. Iar alte circa 6 milioane de imigranți, sezonierii, nu au mai venit pentru campania agricolă de vară. În unele regiuni ale Rusiei – Volgograd sau Astrahan spre exemplu – ei, sezonierii, reprezentau 60% din forța de muncă din agricultură.
Odată cu disponibilizarea imigranților și întoarcerea lor acasă, milioane de familii pierd principala sursă de venit. Sunt afectate în special Uzbekistanul și Tadjikistanul, din care provine majoritatea lucrătorilor imigranți: 55%, respectiv 31%. Deci, cam 7 milioane de uzbeci au plecat din/ nu au mai venit în Rusia. Un sfert din populația Uzbekistanului! Ce vor face acești oameni, încotro își vor îndrepta ei privirile? Păi înspre Kazahstanul vecin. Iar 5 milioanele de tadjici și kirghizi se află în aceeași situație.
Sărăcie și semi-sărăcie. Într-adevăr, cu un PIB pe cap de locuitor (nominal) de 10.369$ (față de 1.915$ în Uzbekistan), Kazahstanul e privit de vecini ca un fel de Eldorado. De fiecare dată când Rusia nu mai poate oferi uzbecilor locuri de muncă, emigrația se îndreaptă spre Kazahstan. Nu degeaba, în anii 2000, când Rusia trecea prin dificultăți economice, kazahii au construit un gard de 45 km. lungime între teritoriul lor (districtele Saryagash și Maktaaral) și principalele centre urbane din estul Uzbekistanului. Din sârmă ghimpată, de 2,5 metri înălțime, patrulat zi și noapte și luminat de proiectoare.
Nu că ar fi kazahii haini, ci fiindcă realitățile sociale din Kazahstan nu sunt nici pe departe așa cum se văd din vecini. Un raport publicat în mai 2019 de Kazyna Capital Management sub egida KPMG a arătat, din nebăgare de seamă, că vreo 160 de persoane dețin cam jumătate din bogăția națională. Iar datele publicate de Chatham House arată că aceleași 160 de persoane au, numai la Londra, proprietăți imobiliare evaluate la circa o jumătate de miliard de lire sterline. Familia Nazarbaev iese în evidență, cu 330 milioane lire sterline.
Deci, cu excepția unui grup infinitezimal de oligarhi, kazahul de rând e mai curând sărac. Și are perspective să devină și mai sărac: în 2021, Kazahstanul a exportat în Rusia bunuri în valoare de 7,1 miliarde $. Azi, băncile rusești sunt deconectate de la SWIFT și nu mai au cum să plătească aceste importuri – ceea ce are efecte socioeconomice în consecință.
În ianuarie 2022, o scumpire abruptă a prețului la combustibili a scos în stradă sute de mii de oameni și era să provoace o Revoluție Colorată. Ce se va întâmpla oare la iarnă, când economia kazahă va intra în declin și milioane de imigranți vor veni dinspre Sud și Est?
Perspectiva Dragonului. Economiștii kazahi – spre exemplu Kasymkhan Kapparov – cunosc soluția: „Kazahstanul va trebui să înlocuiască Rusia cu alte țări. China și Turcia sunt candidații cei mai bine plasați.” Asta, din punct de vedere economic. Dar social?
În ianuarie 2022, trupele aeropurtate rusești au intervenit pentru a evita o Revoluție Colorată în Kazahstan. Parașutiștii ruși care astă-iarnă s-au ”remarcat” la Zhanaozen și Almaty își dorm azi somnul de veci pe sub câmpiile Ucrainei. În caz de tulburări, cui va cere ajutor Guvernul kazah? Turciei? E stat membru NATO, iar o intervenție militară turcă la frontiera Rusiei ar echivala, în contextul actual, cu o nouă Criză a Rachetelor din Cuba.
Sau poate ar cere ajutor Pekinului? Instabilitatea socială din Kazahstan stârnește neliniștea Chinei, care are o frontieră de 1770 km cu Kazahstan și în ultimii zece ani a investit miliarde de dolari în această țară, pe care o consideră rampa de lansare a Inițiativei ”Belt and Road”. De aceea, încă din ianuarie 2022, ministrul de Externe al Chinei, domnul Wang Yi, a propus autorităților kazahe „întărirea cooperării pe linie de impunere a legii și securitate”. Care s-a și materializat prin documente bilaterale, în aprilie a.c..
Mișcarea s-a făcut imediat după eșecul ofensivei asupra Kievului, cu acceptul tacit al domnului Putin – care n-a avut încotro. De aici, latitudinea mărită de exprimare și acțiune a autorităților kazahe, în ultima vreme: militar, Rusia și-a luat mâna de pe Kazahstan, îi poate face doar șicane mărunte. Iar atunci când, zilele trecute, domnul Medvedev s-a lăsat dus de val și a amenințat Kazahstanul cu retragerea recunoașterii statalității, cu invazia militară, i s-a dat peste gură. De la cel mai înalt nivel. Și n-a mai mișcat în front!
Marea problemă este, însă, credibilitatea Chinei, ca furnizor de securitate. La momentul semnării înțelegerilor cu Kazahstanul, prezența militară a Chinei peste hotare se rezuma la 6 ofițeri ai Poliției Înarmate, trimiși în Insulele Solomon să antreneze poliția locală. Fiindcă vreme de cincizeci de ani China a urmat o politică de neintervenție în treburile interne ale altor state, cu excepția misiunilor sub egidă ONU. Dar acum e confruntată cu o situație inedită: instabilitate socială cu posibil efect de domino la frontiera sa nordică, cu impact grav asupra Inițiativei ”Belt & Road”. Iar destabilizarea Kazahstanului, stat cu populație musulmană, ar avea ecouri în China: e vecin cu provincia Xinjiang, unde autoritățile de la Pekin au avut deja probleme grave cu extremismul islamist.
Prinsă între politica sa tradițională și necesitatea de a-și spori credibilitatea militară, conducerea de la Pekin a optat pentru soluția „bate șeaua ca să priceapă iapa”: manevre aeronavale prin jurul Taiwanului, la primul prilej, ca să priceapă toată lumea că nu-i de glumit. De altfel, mai deunăzi ambasadorul Chinei, domnul Qin Gang, preciza: „Statele Unite nu trebuie să subestimeze atitudinea puternică, determinarea și capacitatea Guvernului chinez". Ecuația e simplă: nu ne faceți probleme în Asia Centrală, nu tulburăm apele în Pacific. Și acesta va fi subiectul summitului americano-chinez din noiembrie.
Fiindcă, pe bună dreptate, China consideră că rivalul său în Asia Centrală nu mai e Rusia, ci ”Occidentul colectiv”. Așa cum arăta la 9 ianuarie 2022 domnul Wang Yi, cu trimitere la răscoala din Kazahstan, „situația din Asia Centrală se confruntă în continuare cu provocări însemnate, care dovedesc din nou că unele forțe externe nu doresc pacea și liniștea în regiunea noastră”. Zilele trecute domnul Putin a explicat deschis care sunt acele forțe.
Reacția vecinilor. Criza taiwaneză e o soluție profitabilă pentru ambele părți, de aceea va dura, dar nu va evolua spre un conflict deschis. Așa cum preciza ambasadorul Qin Gang, „manevrele militare în jurul Taiwanului vor deveni o rutină”. Pentru China e prilej de a-și etala puterea militară, în speranța că va intimida suficient ca să nu fie nevoită s-o folosească vreodată. Pentru ”Occidentul Colectiv”, noua poziționare militară a Chinei e mană cerească: stârnește teamă statelor din zona India-Pacific, iar această teamă poate fi folosită pentru a promova influența Statelor Unite și a aliaților săi.
Fiindcă o flotă militară oceanică nu se construiește peste noapte. De mai bine de un deceniu, vecinii Chinei – state insulare, precum Japonia, Taiwan, Filipine și Indonezia, ori state a căror economie depinde de accesul la mare, precum Australia, India ori Vietnam – privesc cu îngrijorare extinderea puterii navale chineze. Iar evenimentele din Taiwan le-au confirmat cele mai negre temeri: acum un secol, canonierele Puterilor coloniale le condiționau accesul la ocean; mâine, fregatele chineze ar putea face același lucru.
La 4 august, în Cambodgia, la Phnom Penh, s-au încheiat lucrările reuniunii ASEAN (Association of Southeast Asian Nations), la care au participat, printre alții, Secretarul de Stat Antony Blinken și Yoshimasa Hayashi, ministrul de Externe al Japoniei. Omologul său chinez, Wang Yi, a plecat înainte de dineul final – așa cum ministrul de Externe rus, Lavrov, fusese nevoit să plece acum o lună de la reuniunea G7. O situație tare stranie!
NATO, versiunea Pacific. Dar reacția vecinilor Chinei nu se mărginește la asperități diplomatice. Iată spre exemplu cazul Indiei. Superputere nucleară, mare putere economică în devenire, India are un mai vechi conflict de frontieră cu China, în Himalaya. În ultimii ani a avut și relații cam reci cu Statele Unite. Dar lucrurile s-au schimbat brusc după invadarea Ucrainei. În august, timp de 3 săptămâni, s-au derulat manevre indo-americane ale Forțelor Speciale în Himachal Pradesh. În octombrie, chiar înaintea summit-ului americano-chinez, vor avea loc alte manevre indo-americane, în Uttarakhand: pentru prima dată militarii americani se vor afla la 90 de km de frontiera chineză.
Apoi Indonezia. În august s-au derulat tradiționalele manevre cu SUA, ”Garuda Shield”. Numai că de data aceasta a participat și Japonia, la cererea expresă a președintelui indonezian Jokowi. India a avut rol de observator, dar anul viitor...
Și Malaiezia. În plină criză taiwaneză, șeful comandamentului Indo-Pacific al SUA, amiralul John C. Aquilino, a vizitat Malaiezia, unde a avut întâlniri cu liderii militari. Nu m-aș mira ca, de la anul, să asistăm și la manevre militare americano-malaieziene.
Și Arabia Saudită. În pofida rezultatelor oarecum mediocre ale vizitei președintelui SUA în Golf, la poligonul Yanbu se derulează manevrele saudito-americane ”Native Fury 2022”. Vor dura aproape o lună întreagă, cu participarea infanteriei marine americane.
Occidentul... reacționar. Deci nu degeaba Conceptul Strategic adoptat la Summitul NATO de la Madrid a nominalizat ca ”provocare sistemică” politica Chinei „de a se opune intereselor, securității și valorilor” NATO. Trebuie să-i dau dreptate domnului Putin: pe fondul demonstrației de forță din Taiwan, în Pacific începe să se profileze un fel de NATO-II. Dar nu din vina ”Occidentului colectiv”, ci pe fondul crizei Imperiului Rus, care lasă în Asia Centrală un vid de securitate pe care statele din zonă se străduiesc să-l gestioneze. Iar Statele Unite și NATO, care au interese majore în regiunea Indo-Pacifică, reacționează și încearcă în diferite moduri să influențeze aceste evoluții, care oricând pot degenera.
Nu fiindcă ar dori să schimbe ordinea mondială, ci fiindcă acum un secol, devoluția Imperiului Otoman a creat un vid de securitate similar, pe care Occidentul l-a ignorat. Ceea ce a dus la o serie de războaie balcanice finalizate, până la urmă, printr-un război mondial. Tocmai de aceea, astăzi ”Occidentul colectiv” nu-și pot permite să ignore vidul de securitate creat de devoluția Imperiului Rus. Ce mai, cum zicea tovarășul Lenin, Occidentul e ... reacționar. Mai precis, nu are încotro, e nevoit să reacționeze.