Tradiţiile spionajului la chinezi datează, atestate documentar, de cel puţin 2500 de ani, fiind relativ de aceeaşi vechime cu cele ale egiptenilor şi evreilor.

În urmă cu 2500 de ani, pe vremea “regatelor războinice” Sun Tzu elabora principiile strategiei militare chineze, între care spionajul ocupa locul de frunte. Sun Tzu în “Arta războiului” , secţiunea XIII, “Folosirea agenţilor secreţi”, menţionează câteva principii fundamentale ale activităţii secrete de informaţii, după cum urmează:

1 O victorie ce le depăşeşte pe cele obişnuite se datorează informărilor prealabile (s. n.).

2 “Informarea prealabilă“ nu derivă de la spirite sau divinităţi, nici din analogie cu evenimentele trecute sau calcule, ci din informaţiile obţinute de la oamenii care cunosc situaţia inamicului.

3 Nu există nici un loc unde să nu fie folosit spionul.

4 Cine nu este experimentat şi prudent, omenos şi drept nu poate folosi agenţi secreţi. Şi cine nu este fin şi subtil nu poate să le smulgă adevăr

5 Agenţii secreţi sunt instruiţi de general, apropiaţi şi în legătură de intimitate cu el.

6 Printre agenţi sunt şi mercenari sau spioni manipulaţi de adversari. Împotriva acestora trebuie luate măsuri de precauţie. La nevoie, pot fi ucişi pentru a li se închide gura şi a-l împiedica pe inamic să-i audă. Dacă un plan secret a fost divulgat, cei care au vorbit trebuie ucişi.

7 Dintre toţi din anturajul unui mare comandant militar, nici unul nu este mai aproape de el, decât agentul secret. Acesta are cea mai mare retribuţie şi cunoaşte cele mai confidenţiale probleme ce au legătură cu operaţiunile secrete.

8 Este de importanţă vitală să fie reperaţi agenţii inamicului, mai cu seamă cei trimişi să intre în serviciul împotriva căruia acţionează. Aceştia trebuie recrutaţi şi folosiţi ca agenţi dubli, având grijă să fie atraşi cu bani şi creându-le condiţiile cele mai bune de utilizare împotriva compatrioţilor lor vulnerabili (ce pot fi corupţi şi compromişi).

9 Dacă se doreşte învingerea unei armate adverse, trebuie cunoscuţi conducătorii ei. Agenţii secreţi trebuie să fie în detaliu instruiţi în acest scop.

10 Pot fi folosiţi cinci categorii de agenţi secreţi:

(a) indigeni (originari din ţinutul inamic);

(b) interiori (funcţionari ai inamicului);

(c) dubli (spioni inamici care pot fi folosiţi);

(d) lichidabili (agenţi proprii folosiţi pentru dezinformare şi care descoperiţi erau lichidaţi de către adversari);

(e) volanţi (agenţii căutători de informaţii). Sun Tzu, Arta războiului, Antet Press, Bucureşti, f.a., p. 91 – 96.

Sunt interesante comentariile în ceea ce priveşte agenţii interiori. Baza recrutării acestora o constituie nemulţumirile lor provenite din marginalizări, pedepse şi ca urmare a unor tare comportamentale care-i fac vulnerabili la corupţie. De asemenea, erau avuţi în vedere oportuniştii şi carieriştii, funcţionarii nestatornici şi vicleni, dornici de a-şi mări puterile personale. Agenţii lichidabili erau sacrificaţi în mod deliberat.

Odată lansate versiunile de dezinformare, ele nu erau cu nimic susţinute, iar partea adversă dându-şi, ulterior, seama de inducerea în eroare, proceda la lichidarea agenţilor care au furnizat informaţiile. Astfel de agenţi erau uneori trimişi în chip de soli, împuterniciţi să încheie tratate de pace. Odată înşelată vigilenţa inamicului, acesta era atacat prin surprindere.

Agenţii volanţi (itineranţi sau vii) erau ceea ce sunt astăzi spionii propriu- zişi, adică oamenii inteligenţi, capabili să se infiltreze în locurile şi mediile adeseori periculoase, cu o mare ap-titudine de adaptare, îndrăzneţi şi bravi, în măsură să culeagă informaţiile şi să transmită rapoartele informative.

În China antică era cunoscută instituţia “directorului spionajului naţional”, funcţie ce o îndeplinea un ofiţer care conducea operaţiunile secrete în străinătate. Aşadar, deşi contrare spiritului confucianist, spionajul şi subversiunea erau legitimate, deoarece desfăşurate în secret, fără a le fi cunoscute procedeele, ele constituiau, prin operatorii lor (cele cinci categorii de agenţi) “scutul divin” şi “comoara suveranului”.

Dintre toate armele, la chinezi cele mai eficiente erau vicleşugul, spionajul şi ameninţarea cu distrugerea completă a oraşului şi cu exterminarea totală a populaţiei. În limbaj informativ, “armele” folosite erau deci: dezinformarea, activitatea de culegere a informaţiilor despre inamic – inclusiv pe teritoriul acestuia – propaganda şi diversiunea (psihologică) pentru derutarea şi descurajarea adversarului.

Tradiţia a făcut ca viaţa socială din China să fie vreme îndelungată dominată de diferitele societăţi secrete – formal cu caracter religios – care au sprijinit marile răscoale ţărăneşti. (a “Turbanelor Galbene”, a “Hoţilor de orez”, ş.a.), ce vor marca sfârşitul dinastiei unificatoare a Chinei, dinastia Han (208 î. Ch. – 220 e. n.).

Viaţa politică de la curţile imperiale era dominată de prezicători şi vrăjitori foarte influenţi, de eunuci fără scrupule şi de intrigi criminale, care au determinat exterminarea a zeci de mii de persoane .

Sub împăratul Wu, o puternică grupare de intelectuali s-a constituit cu scopul expres de a veghea la moralitatea conducătorilor, dar consilierii eunuci o consideră ca pe o conspiraţie, fiind ucişi peste 100 de învăţaţi. În anul 169 e. n., după trei ani de la reprimarea iniţială, alţi peste 800 de intelectuali au fost închişi, torturaţi sau executaţi.

Dinastia Han, după mai bine de patru secole de domnie, dispare într-un imens haos al intrigilor şi dezrobirilor interne, ceea ce demonstrează fragilitatea ori corupţia sistemului securităţii puterii. În epoca Tang, China, ajunsă la apogeul civilizaţiei sale, se extinde mult înspre nord şi vest, încorporând Mongolia şi luând sub protectorat Turkestanul. Concomitent ocupă zone din Indochina şi Asia Centrală. Politica panasiatică a Chinei determină Persia, India, Japonia şi Imperiul Roman să-şi deschidă ambasade la curtea imperială.

În secolul al VIII-lea China era cea mai mare ţară din lume şi cea mai civilizată.

În secolul al XVIII-lea luxul exorbitant al curţii, corupţia funcţionarilor, presiunea financiară crescândă şi sărăcia generală a populaţiei determină conspiraţia societăţii secrete “Lotusul Alb”, finalizată prin răscoala ţărănească din 1795-1799.

Mişcarea boxerilor, de la începutul veacului al XX-lea, a fost, de asemenea, expresia unei conspiraţii care viza, pe de o parte, alungarea străinilor iar, pe de altă parte, abolirea dinastiei manciuriene reprezentată de împărăteasa Cixi, sub a cărei domnie China a început să piardă teritorii în favoarea Turciei, Rusiei şi Japoniei ori să renunţe la suveranitate, acordând concesii după concesii Angliei şi Franţei. Sun Tzu, op.cit., p. 92. (Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 328.)

...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)