Marți, 30 iulie 2019, Klaus Iohannis a susținut o Declarație de presă după ședința CSAT în care au fost analizate, potrivit unui Comunicat al Administrației prezidențiale, „Rapoartele Ministerului Afacerilor Interne și Serviciului de Telecomunicații Speciale referitoare la modul în care au gestionat evenimentul tragic de la Caracal”.

M-am ocupat și mă voi ocupa în continuare de dezastrul Comunicării publice din ultimii ani postdecembriști, cu o culme atinsă în cazul de la Caracal. Sub acest semn, țin să atrag atenția că și marți, 30 iulie 2019, președintele s-a limitat la lectura unui text scris anterior. Dacă luăm în considerare și textele de pe Facebook, precum și intervenția de duminică, vom remarca spaima lui Klaus Iohannis de a nu afirma ceva în stare să-i afecteze campania electorală.

Din perspectiva campaniei, opțiunea e bună doar sub un aspect: Cel al imposibilității de a fi agățat cu ceva.

Sub un alt aspect, cel al omului care e politicianul, opțiunea a fost nefericită. Prin ea, Klaus Iohannis a confirmat acuzațiile de om de tablă, indiferent de trăirile națiunii. Klaus Iohannis are însă norocul că, și acum în plină bătălie pentru prezidențiale, liderii politici nu-l atacă. În chip surprinzător, nici măcar cei doi concurenți – Viorica Dăncilă și Dan Barna – n-au schițat nici măcar o încruntare la prestația lui Klaus Iohannis în Criza de la Caracal. Singurul care l-a atacat pe Klaus Iohannis a fost Călin Popescu Tăriceanu.

Prudența lui Dan Barna e explicabilă. Omul se teme de moarte să nu-l provoace pe Klaus Iohannis. Mîniile prezidențiale, în genul celor cu aruncatul paltonului, pot declanșa împotriva bietului Dan Barna un uragan de diversiuni în stare să-l compromită nu doar ca politician, dar și ca om. Nu trebuie să excludem ipoteza că Dan Barna e incapabil de a se angaja într-o confruntare cu președintele în exercițiu. Mai puțin explicabilă e prudența Vioricăi Dăncilă. Diferența dintre ea și Călin Popescu Tăriceanu ne face să ne întrebăm dacă nu era mai bine ca PSD să-l aibă candidat pe Călin Popescu Tăriceanu.

După Declarația de presă am răspuns invitației colegilor de la Mediafax de a-mi expune reacția la cald într-un interviu acordat Gabrielei Antoniu. Citez din prima parte a interviului:

„Excepție făcînd prima parte, pe care nu am înțeles-o, care face parte din campania electorală clișeu, anti-PSDALDE, m-a surprins plăcut toată această intervenție. În sfîrșit, Klaus Iohannis, după 5 ani, și-a reamintit că este chiar președintele României și analiza cauzelor și soluțiile prezentate arată că e o schimbare sau o schimbare în bine în programul prezidențial. Am constatat cu plăcere deoarece eu am fost printre cei care au atras atenția că în cazul Caracal a fost absența profesionalismului. Am și publicat un editorial pe ideea de meritocrație. Ori, eu am spus că foarte important pentru politicieni este depistarea cauzelor. Ori de data aceasta, președintele a pus punctul pe i în depistarea cauzelor. Principala cauză a tot ce s-a întîmplat acolo este lipsa de profesionalism. Urmare, nu cred că a politizării, asta este o greșeală, ci urmare a cumetrizării, nepotizării. Aici a fost punctul pe i”.

Unii dintre cititori vor fi rămas surprinși de aceste rînduri prin care-l apreciez pe Klaus Iohannis pentru un moment al vieții și activității sale. Cei care mă știu după o prezență de 30 de ani în presa românească, după ceam trecut prin șase președinții (trei ale lui Ion Iliescu, două ale lui Traian Băsescu și una a lui Emil Constantinescu) au văzut în asta ceva firesc. De-a lungul vremii mi-am schimbat poziția față de un politician, un partid, un eveniment. N-a fost urmarea unei concesii făcute hachițelor, ci semnul unei poziții de principiu ca gazetar, teoretizate înaintea mea de Nae Ionescu.

Nu noi, gazetarii, ne schimbăm, ci subiectele supravegherii noastre. Politicienii, demnitarii sînt cu toții în bătaia lunetei, care e poziția noastră de principiu. Dacă ei ies în afara lunetei, tragem. Dacă se încadrează, aplaudăm. În privința Președintelui României, poziția noastră de principiu e aceeași din 1990 pînă azi:

Președintele României trebuie să fie deasupra păruielilor politice interne pentru că numai din această înălțime poate vedea interesul național. E ceea ce ne-a transmis Carol I, cel care a evitat cu brio coborîrea în troaca cu tărîțe a politicianismului moldo-valah. Dintre toți președinții postdecembriști Klaus Iohannis mi s-a părut a se apropia cel mai mult de această statură ieșită din comun în România micimii ca stil de a face politică.

Dacă primele luni ale mandatului Klaus Iohannis mi-a lăsat impresia unei reeditări fericite a prestației lui Carol I, după ianuarie 2017, cînd a semnalat la CSM abuzurile din justiție, președintele s-a angajat pe o pantă ireversibilă, la capătul căreia s-au aflat toate momentele de exercițiu mahalagesc în bătălia cu PSD. În cazul Caracal, intervenția de duminică se înscria în această bălăcire în mocirla care e bătălia dintre partide. Marți, 30 iulie 2018, Klaus Iohannis a fost un alt președinte.

Un alt președinte nu numai față de intervenția de duminică, dar și față de intervențiile din ultimii patru ani. Excepție făcând concesia electorală de doi bani făcută fanaticilor antiPSD din primele rînduri, Declarația de presă e cea pe care o așteptam de la un președinte al României:

1) Prin sesizarea corectă a cauzei cauzelor în Tragedia de la Caracal: Lipsa de profesionalism.

2) Prin semnalarea că politizarea (eu îi spun cumetrizarea) aparatului de stat în defavoarea profesioniștilor e un nărav al tuturor partidelor politice, nu numai al PSD.

3) Prin denunțarea STS ca una dintre instituțiile vinovate de bîlbîiala de la Caracal. Pînă marți, președintele s-a manifestat ca protector al acestei instituții mult mai importante decît pare în folosirea instituțiilor securității naționale pentru jocuri politico-mafiote.

Cum se explică schimbarea la față a lui Klaus Iohannis?

Răspunsul ni-l dă aceste rînduri din Declarație:

„România puternică înseamnă consolidarea instituțiilor statului, iar eu pun acest obiectiv în prim plan. Statul român trebuie resetat, cu profesioniștii pe care îi are și pe care îi poate atrage, și cu o conducere politică ce înțelege care îi este rolul – acela de a întări statul, și nu de a-l slăbi, de a îmbunătăți serviciile publice și de a proteja cetățenii și a le garanta o viață mai sigură și mai prosperă aici, în țara lor.”

Unui observator atent nu-i poate scăpa că întîmplările de la Caracal sînt pretextul unei uriașe campanii avînd drept teză principală: Resetarea Statului român. Se spune în această campanie:

În cazul Caracal nu e vorba de oameni, nu e vorba nici măcar de Sistem.

 E vorba de Statul Român.

Statul Român care e nepăsător față de cetățeni.

Statul Român care e viciat pînă la temelii.

Statul Român căruia îi trebuie nu o corectură, nu o îmbunătățire, ci o resetare. Cine poate să-și asume această resetare?

Guvernul PSD-ALDE?

Partidele tradiționale?

Președintele Klaus Iohannis?

În nici un caz.

Își poate asuma asta doar o forță nouă, care n-a fost implicată pînă acum în borșul politic postdecembrist.

E scenariul din Franța.

E scenariul din Ucraina. Cel al dărîmării Statului vechi.

Nu se știe dacă se va pune în loc un stat nou.

Important e – cum excelent observa Radu Portocală în cartea sa despre Fenomenul Macron – să găsim forța politică în stare să dărîme statul vechi. Forța e întruchipată de un om.

În cazul României, acest om nu poate fi nici Klaus Iohannis, nici Viorica Dăncilă, ci un al treilea.

Dan Barna?

 Alexandru Cumpănașu?

Cineva care așteaptă în culise semnul de a urca pe scenă?

Klaus Iohannis și-a dat seama de asta. Și-a luat rapid tema resetării