Majoritatea elevilor din România s-au întors în băncile școlilor după aproape un semestru în care învățământul s-a desfășurat exclusiv online. Dincolo de anunțurile fastuoase făcute de Ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu, care se perindă tot mai des pe la televiziunile de știri, atât prezentul, cât și viitorul, îi îngrijorează pe părinți și pe elevi.

Sorin Cîmpeanu, violonistul de pe Titanic.

Modul în care se va desfășura cel de-al doilea semestru este la fel de abstrus precum felul în care se va recupera materia pierdută. Amenințarea suspendării cursurilor pentru cel puțin 14 zile la primul caz de Covid confirmat într-o unitate de învățământ preșcolar sau primar – sau la două cazuri în școlile gimnaziale și licee – atârnă precum sabia lui Damocles deasupra capetelor profesorilor și copiilor.

Educația mioritică nu era nici înainte de pandemie vreun cal breaz. Cu 2.7% din PIB alocați pentru educație în 2019 și 3.2% în 2020, România ocupă ultimul loc din întreaga Uniune Europeană în privința banilor direcționați spre acest domeniu esențial pentru buna dezvoltare pe termen lung a unei societăți.

Profesorul Mircea Miclea și-a dat demisia, în anul 2005, din funcția de Ministru al Educației, în semn de protest față de alocarea unui buget de doar 3.7%, față de 6% cât ceruse inițial.

Au trecut 16 ani de atunci. Bugetul alocat educației a scăzut de la an la an. Deși există o lege, votată și promulgată încă din anul 2011, care prevede obligativitatea unei alocări de 6% în fiecare an, toate guvernele au folosit portița prorogării, iar banii pentru educație au rămas un vis frumos pierdut în vidul legislativ.

În afară de câteva scandaluri care au dus la mici modificări de formă, fondul problemei a rămas nezgândărit, iar discuțiile exhaustive despre reformă, schimbarea programei, condițiile și dotările din școli sau structurarea sistemului astfel încât să corespundă cerințelor secolului XXI au căzut demult în desuetudine.

O statistică publicată la finele anului trecut arată că elevii care nu au avut acces la școala online au pierdut între 209 și 374 de ore de școală. Iar aceste cifre sunt doar pentru anul școlar 2019-2020. Chiar actualul ministru al educației a semnalat recent un paradox: deși s-au achiziționat și distribuit tablete către elevi, numărul celor care nu au avut acces la școala online a crescut față de cât se raportase anul trecut în aprilie. Și vorbim de peste 30% din totalul elevilor înscriși într-o formă de învățământ preuniversitar.

Sorin Cîmpeanu, violonistul de pe Titanic

Cu aceste cifre catastrofale pe masă, nu e greu de prevăzut încotro se îndreaptă educația românească: Nu doar spre marginea Europei, unde suntem deja, ci spre marginea lumii civilizate. Indiferent de numele care se perindă prin minister, politicienii români par a fi incapabili să înțeleagă un adevăr cu valoare de axiomă, pe care statele dezvoltate l-au stipulat demult: O societate fără educație de calitate este o societate fără viitor. „România educată”, un proiect grandios pe care Klaus Iohannis l-a fluturat în campania electorală din 2019, a sucombat imediat după anunțarea rezultatelor alegerilor.

Lumea s-a schimbat enorm doar în ultimul deceniu. Trăim în plină revoluție tehnologică. Adulți și copii deopotrivă se perindă zilnic prin oceanul digital, scrolează pe Facebook, Instagram și Tik Tok, urmăresc clipuri pe YouTube și citesc știrile online.

Sute de profesii noi, cu nume insolite, au apărut din neant. SEO Specialist, Social Media Expert, Content Creator, Online Recruiter și multe altele au devenit job-uri bănoase, în vreme ce profesiile clasice dispar cu o viteză amețitoare, înlocuite de roboți. Iar procesul se va amplifica odată cu evoluția Inteligenței Artificiale.

Totodată, psihologii trag semnale de alarmă cu privire la faptul că, în rândurile copiilor și adolescenților din întreaga lume, cresc alarmant cazurile de depresie, anxietate, tulburări de atenție sau de personalitate. Aceste observații sunt firești, în condițiile în care bullying-ul virtual, precum și bombardamentul informațional la care sunt supuse creierele în dezvoltare ale tinerilor, dar și nevoia compulsivă de a epata, de a te valorifica și a vinde o imagine fadă, superficială, pentru a fi popular, pentru un like sau un follower în plus, au devenit parte integrată din viața de zi cu zi a unui copil.

Profesorii concurează astăzi pentru atenția elevilor cu numeroase forme de distragere a atenției, de la banalul smartphone, la pseudo-modelele de pe YouTube sau Instagram și câte un Alexandru Cumpănașu care, rapace, exploatează frustrările latente ale acestora în interesul propriu.

Copiii sunt mult mai puțin preocupați de asimilarea de informații despre care au înțeles demult că le pot găsi oricum pe Google când au nevoie, și își dedică ore întregi din timp pentru a identifica moduri facile pentru a deveni populari. Astăzi, tinerii spun că își doresc să se facă „influenceri” cu aceeași sete cu care, acum câteva decenii, părinții lor susțineau că își doresc să devină medici, ingineri sau avocați.

Cum răspunde sistemul educațional românesc la toate aceste provocări? Cu metode arhaice, specifice secolului trecut. Profesori grandilocvenți care încă se afișează în fața elevilor cu alura unor Dumnezei în miniatură, crezând că respectul se impune, nu se câștigă. Elevi obligați să memoreze mecanic, să tocească, informații futile, fără a le fi cultivată apetența spre rațiocinare, spre a căuta să înțeleagă ceea ce învață.

Digitalizarea în școli este o utopie, în condițiile în care majoritatea profesorilor încă scriu cu cretă pe tablă. Absolvenții de liceu își găsesc cu greu un loc de muncă. Majoritatea absolvenților de facultate nu profesează în domeniul în care au studiat, iar cei care au norocul de a-și găsi un job sunt nevoiți să înceapă formarea aproape de la 0, pentru că angajatorii se plâng că universitățile îi pregătesc foarte puțin sau chiar deloc pentru cerințele practice ale domeniilor lor. Piața de muncă din HORECA e inundată de vietnamezi, nepalezi și filipinezi care se înghesuie să lucreze pe posturi de barmani și ajutoare de ospătari.

Școlile profesionale, care ar fi putut salva sute de mii de tineri de la șomaj, pregătindu-i încă din liceu pentru a intra pe piața muncii, sunt fie lăsate în paragină, fie nu sunt căutate.

În sistemul nordic de învățământ, încă de la vârsta de 14-15 ani, copiii sunt ajutați să descopere care sunt aptitudinile și hobby-urile pe care le au, cum și le pot cultiva și cum pot ajunge să se întrețină singuri imediat ce părăsesc băncile liceelor.

În sistemul românesc, elevii învață ineficient - lucru demonstrat și de rata de peste 40% a analfabetismului funcțional - cum să devină șomeri cu diplome care le servesc pe post de maculatură, în condițiile în care școala îi pregătește pentru cerințele anilor `50, în nici un caz pentru provocările contemporane.

Profesorii, aciuați în posturile pe viață de unde nu pot fi dați afară, își dublează veniturile din meditații, lucru nefiresc în condițiile în care, conform legii, educația este gratuită pentru toți. Însă, în practică, orice părinte știe că, fără meditații, bazându-se doar pe ce se predă la clasă, elevii rămân adesea în urmă și sunt ostracizați pentru lacunele pe care le au.

Când fostul ministru Ecaterina Andronescu a încercat, prin OUG, să îi oprească pe profesorii care nu obțin minim nota 6 la examenul de titularizare să mai predea, a fost schimbată din funcție.

Status quo-ul actual este, desigur, pe placul profesorilor, al directorilor de școli (numiți politic), al inspectorilor și al secretarilor de stat care, indiferent de schimbările la vârf, își păstrează funcțiile și beneficiile consistente. Însă, dincolo de cârpeli, de vorbe goale și de promisiuni deșarte despre reforme, revizuiri, alocări bugetare și investiții masive, dezastrul din educație se vede, se simte și se adâncește cu fiecare oră, zi, semestru și an școlar.

Din punct de vedere al viziunii și competențelor, ministrul Cîmpeanu este, categoric, la ani lumină de predecesorii săi, ilustra doamnă Anisie „pepsiglas” sau Liviu Pop. Însă, indiferent de cât de bune ar fi intențiile sale, fără un plan amplu și un buget pe măsura nevoilor, ministrul Sorin Cîmpeanu, alături de celelalte nume mai mult sau mai puțin sonore care s-au perindat pe la Ministerul Educației, par a forma o orchestră care cântă despre nevoile copiilor, cerințele părinților și reformarea sistemului, în timp ce întregul sistem se duce la fund sub ochii lor. Exact cum orchestra de pe Titanic cânta placidă în vreme ce vasul se scufunda în ocean. Va fi Sorin Cîmpeanu reformatorul din al doisprezecelea ceas, sau violonistul de pe Titanic?