Judecând după evenimentele care au avut loc în patria noastră în ultima săptămână, este clar că la toamnă, când se termină vacanţa, vor trebui băgate în programă încă două discipline. Obligatorii nu pentru a te descurca în viaţă, ceea ce te învaţă şcoala, ci pur şi simplu pentru a supravieţui vicisitudinilor ei: mersul târâş şi înotul.

Mersul târâş, asemenea cercetaşilor din armată, te fereşte să nu dai cu capul în vreun avion neidentificat, care zboară la joasă înălţime, iar înotul te fereşte de înec, în cazul în care traversezi paşnic un pod şi deodată cazi grămadă cu el cu tot.

Să le luăm pe rând. Despre faptul că miercuri, pe când toţi vigilenţii de pe la noi erau cu ochii mari aţintiţi spre cer, ca nu cumva să treacă vreo hipersonică de-aia de-a lui Putin şi noi să nu o vedem, s-au trezit că în loc de rachetă, a apărut un paşnic avion de mici dimensiuni, condus de doi oameni veseli şi, mai ales, politicoşi.

Bimotorul a traversat la mişto spaţiul aerian al NATO. Asta în condiţiile în care la graniţa ţărilor NATO (cu excepţia Serbiei, pe unde a trecut probabil din greşeală câteva minute) tranzitate de aeronava fără însemne şi care refuza să se identifice, se desfăşoară un război sângeros şi absurd. Că a fost însoţită de avioane de vânătoare în toate ţările tranzitate, aeronave fioroase care însă nu i-au făcut nimic, iarăşi ştiţi. Că deasupra României au fost primiţi cu pâine şi cu sare – nu imediat, ce-i drept, pentru că mai întâi au fost preluaţi de la maghiari de piloţii americani şi la ei nu este obiceiul acesta cu pâinea şi sarea, asta s-a întâmplat după ce i-au preluat românii, când au terminat americanii programul şi au plecat la bază. Ospitalitatea românească s-a manifestat abia când a fost preluată de aviaţia română, care a predat-o, mai departe, aviaţiei bulgare.

Deşi există, cel puţin în România o lege, 257/2001, care prevede, la articolul 8, punctul d) „executarea focului de avertisment de către aeronavele interceptoare; e) „executarea focului de nimicire de către aeronavele interceptoare” f) executarea focului de nimicire de către mijloacele terestre de apărare antiaeriană.”, nimic din toate astea nu s-au petrecut. Avionul mititel a continuat să zboare liniştit, însoţit de avioane de vânătoare. O explicaţie a faptului că nu a fost atacat o putem găsi în comunicatul dat în aceeaşi zi de MApN: „avionul nu se manifesta în nici un fel ostil”. Şi cam cum ar fi trebuit să se manifeste ostil un biet avion mic şi neînarmat, faţă de aviaţia militară? Piloţii civili să le facă militarilor semne obscene cu mâna? Uite că au fost băieţi civilizaţi, şi au fost lăsaţi să-şi vadă liniştiţi de drum.

Acum, la câteva zile de la incidentul cu undă de haz, dar şi de mister, încep să apară amănuntele. Amănunte care nu fac decât, în loc să aducă puţină lumină în acest eveniment ciudat, adâncesc şi mai mult misterul.

Avionul a plecat din Ungaria, unde în jurul lui erau cinci oameni. Toţi, cu canistre în mâini, de parcă ar fi furat benzină din conducte. Au ajutat la alimentare. Totul se petrecea pe un aeroport părăsit. După ce au alimentat, trei dintre cei cinci au dispărut şi nu se mai ştie nimic despre ei nici până astăzi. Deşi operaţiunea avea loc pe un aeroport pustiu, poliţia maghiară totuşi a aflat şi a dat năvală să le strice oamenilor treaba.

Numai că a întârziat câteva minute şi avionul, pentru că avea un pilot foarte bun, a reuşit totuşi să-şi ia zborul, mai mai să le dărâme caschetele celor care voiau să-l prindă. De neînţeles este faptul că, deşi oamenii legii au ajuns atât de repede, chiar dacă n-au mai putut apuca avionul de trenul de aterizare ca să-l tragă înapoi la sol, nu i-au descoperit nici pe cei trei care au ajutat la alimentare. Care, în mod normal, ar fi trebuit să fie pe aproape. Sau erau cu toţii cu ochii pe cer după avionul scăpat şi nimeni nu a mai avut timp să se uite dacă nu cumva mai aleargă cineva şi pe sol.

Am mai aflat că în drumul său, avionul buclucaş a mers pe un traseu foarte bine stabilit, folosind numai aerodromuri părăsite, unde era aşteptat, la oră fixă, de oameni cu canistre care îl tot realimentau. Unii dintre ei veniseră chiar pe motocilete. Probabil să nu se mai repete incidentul din Ungaria şi să fie nevoiţi să fugă pe jos. În spaţiul nostru aerian aţi înţeles deja cum a fost cu pâinea şi cu sarea, că din informaţiile care s-au scurs pe surse până acum, americanii nu le-au dat nicicun hambugher sau hot-dog.

Partea cea mai frumoasă începe în Bulgaria. Avionul aterizează şi este descoperit de autorităţile din ţara vecină tot pe un aeroport părăsit. E plin estul Europei de aeroporturi părăsite, pe care însă unii se pare că le cunosc foarte bine. Surprizele continuă. În avion nu este nimic. Gol. Şi nici măcar o urmă cât de cât exploatabilă de către criminalişti, pentru a stabili o eventuală identitate a celor care au zburat cu el. Chiar mirare. Doi piloţi, costumaţi în combinezoane, cu părul acoperit şi mănuşi în mâini, nu lasă nicio urmă exploatabilă criminalistic. Incredibil.

Partea cea mai frumoasă însă este felul în care a fost găsit avionul. Cu prelata pe el, ca să nu-l bată soarele. Autorităţile bulgare care l-au găsit au afirmat că motoarele erau calde încă, semn că aterizase de curând. Păi, ori cei care veniseră cu el dispăruseră imediat, ori mai şezuseră şi, meticuloşi, acoperiseră regulamentar carlinga cu prelata, ca nu cumva să vină vreo ploaie cu grindină să spargă vreun geam. Desigur, nu suntem atât de naivi încât să credem că aceste „descoperiri” apărute în presă, nu sunt livrate de cei care vor să acopere urmele şi adevăratul scop al acestui zbor ciudat.

A mai fost descoperit şi fostul proprietar al avionului, un lituanian, care l-a vândut, dar nu mai ştie cui. Unora care vorbeau rusa, cu accent englezesc, sau unora care vorbeau engleza cu accent rusesc.

Aşa că nu putem decât specula. Avem două variante. Prima: aeronava micuţă care a trecut şi pe la noi, avea o misiune ultrasecretă şi fioroasele aeronave militare de fapt nu o interceptau, asta era fenta pentru fraieri, ci o escortau ca să ajungă în siguranţă la destinaţie. Ipoteză care nu prea ţine, pentru că s-a făcut vâlvă mare, iar avionaşul a zburat ziua, în văzul tuturor. Ori, varianta a doua. Chiar dacă este război în apropierea noastră, traficul, contrabanda de ţigări şi poate de droguri, protejate de la nivel foarte înalt, continuă cu aceeaşi vioiciune ca şi până acum. Spun cu aceeaşi vioiciune pentru că trebuie să ne reamintim două evenimente.

În luna august, 2021, un avion de mici dimensiuni a trecut ilegal frontiera României, venind din Ucraina. Adică, a intrat în spaţiul aerian NATO fără nicio problemă. A staţionat ceva mai mult de o oră la noi, după care s-a întors, tot fără nicio problemă. Avionul transporta ţigări de contrabandă. Oficialii români au spus că nu l-au văzut pe radar, pentru că zbura prea jos. Bine că nu a lovit pe cineva în cap. Pe data de 14 septembrie 2021, „Poliția de Frontieră a Republicii Moldova anunță că a fost reținut un aparat de zbor care făcea contrabandă cu țigări  pe ruta Ucraina- România. Aparatul a fost capturat de autoritățile moldovene pe un câmp. Potrivit declarațiilor oficiale, aparatul a intrat pe teritoriul României, de unde a revenit după aproximativ o oră”. – informează RFI.

Cu podul prăbuşit în judeţul Neamţ este o afacere internă netransfrontalieră. O afacere clasică. Se organizează o măscăreală de licitaţie, care este câştigată de o firmă de casă a diriguitorilor judeţului sau şi mai de sus, de la Bucureşti. În cazul podului de la Luţca, firma „Darcons SRL” din localitatea Cordun, județul Neamț, deținută de Romică Rotaru care între 2006-2008 a fost vicepreședinte din partea PSD al Consiliului Judeţean Neamț și este tatăl lui Alexandru Rotaru, fost deputat PSD de Neamț în legislatura 2016 – 2020, a fost declarată câştigătoare.  Firma are, conform SEAP, zeci de contracte, de milioane de euro, cu statul.

Apoi firma, ori subcontractează, ori fură singură. În cazul nostru, la reabilitarea podului, în loc de materiale de construcţie s-a folosit mai ales rezistentul material polistiren. Banii, în jur de 8 milioane de lei, s-au dat însă pentru o reabilitare ca lumea. Diferenţa dintre beton şi polistiren a intrat în nişte buzunare. DNA se chinuie să afle ale cui. Nu cred că vor afla. Aşa că podul de piatră, pardon, polistiren, s-a dărâmat, nici măcar nu a venit apa şi tot a fost luat. Deocamdată, nimeni nu a fost pus sub învinuire, necum să fie reţinut sau să se ia vreo altă măsură. Ba, o măsură, totuşi s-a luat. S-a pus o bandă galbenă, de care nimeni nu mai are voie să treacă. Inclusiv presa. Ca să nu se vadă restul de furăciuni care s-au comis la reabilitarea unui pod, ce s-a făcut praf la nici şapte luni de la inaugurare.

Între timp, se încearcă, aşa cum se întâmplă întotdeauna la noi, să fie scos „mortul” vinovat. Un oficial de la CJ Neamţ a afirmat că este posbil ca podul să se fi dărâmat pentru că maşinile care au trecut peste el ar fi fost prea grele. Are dreptate. Peste un pod din polistiren, poţi trece maxim cu bicicleta. Şi nici cu aia nu eşti sigur.

Pentru că tot am vorbit despre introducerea în viitoarea programă şcolară a celor două discipline, mersul târâş şi înotul, esenţiale pentru supravieţuirea în România, poate nu ar fi rău să se umble puţin şi la conţinutul orelor de muzică. Să fie învăţaţi tinerii elevi că la un spectacol, te duci să asculţi muzică şi să dansezi, nu să te droghezi până mori sau ajungi în comă la spital, aşa cum s-a întâmplat la Bucureşti, la Festivalul SAGA.

Întâmplări ce nu par atât de importante, în comparaţie cu marile probleme de astăzi care frământă planeta. Dar se petrec la noi în ogradă, şi ne pun în pericol. Inclusiv viaţa.

Că până la rezolvarea problemelor planetare, la noi se prăbuşesc poduri şi nimeni nu este vinovat.