Regimurile de la Damasc şi Teheran îşi asigură, de trei decenii, sprijin reciproc împotriva oricărei intervenţii străine în treburile lor interne.

Alianţele sunt esenţiale în spaţiul oriental, marcat de conflicte sectare, interetnice şi interreligioase. Numai între 1955 şi 1979, potrivit unui studiu realizat de analistul Stephen Walt, în Orientul Mijlociu au existat 33 de alianţe diferite. Dar, de cele mai multe ori, aceste alianţe au fost şi sunt efemere, iar istoria zonei - o saga a trădărilor şi surprizelor. Relaţia dintre Siria şi Iran este o excepţie notabilă, cu atât mai mult cu cât totul le desparte, în special ideologia.

Dacă Iranul este o combinaţie de teocraţie şi instituţii republicane, Siria a curăţat orice urmă islamică din administrarea statului, la putere fiind partidul socialist Baas. Şi ca să fie şi mai clar paradoxul, varianta irakiană a partidului Baas a fost considerată în Iran printre cei mai mari duşmani, alături de SUA şi Israel.

Irakul - primul liant

Nimeni nu dădea, în anii ’80, prea multe şanse de rezistenţă în timp relaţiei Siria-Iran. Alianţa, în aparenţă improbabilă, dintre o teocraţie revoluţionară panislamică precum Iranul şi o republică socialistă panarabă ca Siria a fost văzută ca una efemeră, orientată strict împotriva Irakului.

Mai mult, Siria socialistă se dorea a fi lider al cauzei panarabe, în timp ce Iranul promova universalismul islamic, iar în perioada ayatollahului Khomeini chiar respingea noţiunea de stat-naţiune. Relaţia Iran-Siria a rămas solidă chiar şi în pofida felului în care fiecare se raporta la URSS.

În timp ce Siria a menţinut relaţii strânse cu sovietele şi a primit ajutoare militare în anii ’80, clericii iranieni detestau secularismul sovietic, iar Khomeini a eliminat partidul comunist iranian Tudeh, după ce l-a folosit în revoluţia care a încheiat domnia şahului Pahlavi, în 1979. 30 de ani împotriva tuturor

Relaţia Iran-Siria durează deja de 30 de ani. Cea mai lungă alianţă din Orientul Mijlociu a influenţat - şi o face în continuare - evenimentele şi mişcările subterane din regiune. Este o alianţă în egală măsură defensivă şi contraofensivă. Ambele state au relaţii strânse cu actori non-statali regionali, cu mişcări radicale islamice şiite şi sunnite, fără să sufere din cauza contradicţiilor ideologice, şi pe care le folosesc pentru a se apăra sau şantaja puterile locale sau occidentale, pentru a contracara orice intervenţie străină. Le apropie şi faptul că interesele lor sunt în zone diferite, Iranul - în Golf, iar Siria - în zona Levantului, deci nu există şanse de disensiuni. Ba chiar colaborarea dintre Iran, Siria şi Hezbollahul libanez a dus în 2000, în Liban, la prima retragere a Israelului de pe un teritoriu, fără o înţelegere politică prealabilă. O retragere determinată de hărţuieli şi atacuri continue puse în aplicare cu arme iraniene şi siriene de către Hezbollah. Arme de la acelaşi furnizor

Pentru arme, până şi furnizorii au fost aceiaşi pentru Siria şi Iran: Rusia, Ucraina, China şi Coreea de Nord. Mai mult, Iranul şi Siria, au stabilit, în 1991, să colaboreze pentru realizarea de rachete sol-sol, iar în localităţile siriene Hama şi Alep, Iranul a pus la punct facilităţi de producţie pentru o rachetă similară celei sovietice Scud. Intervenţia militară din Irak a apropiat şi mai mult Siria şi Iranul. Statele Unite le-au scăpat convenabil de duşmanul care le adusese împreună, dar au perceput războiul din Irak şi ca pe un avertisment că ar putea urma la rând. Căderea lui Saddam Hussein a scăpat Siria de un duşman care înarma Frăţia Musulmană siriană şi Iranul a obţinut un cap de pod în Irakul cu majoritate şiită.

Tensiune şi revolte populare

Dar ce au obţinut în urma apariţiei noului Irak, şi Iranul, şi Siria ar putea să piardă din cauza valului contagios de revolte arabe. Iranul vede cu bucurie cum se şubrezesc sau chiar cad regimuri concurente ori de-a dreptul duşmane, ca în Egipt, Bahrein, Yemen, Libia, dar are de făcut echilibristică în plan intern, după ce deja s-a confruntat, din 2009, cu o mişcare disidentă subterană, cu cereri democratice, o mişcare a elitelor educate, similară celei care a format nucleul revoluţiei egiptene.

Siria deja este clătinată de proteste, motivate deocamdată economic, fără apeluri la plecarea preşedintelui Assad, dar distanţa de la cereri economice la cereri de schimbare a regimului poate să fie scurtă. Exact cum s-a întâmplat în Egipt, unde dacă în prima zi oamenii cereau pâine, a doua zi voiau plecarea lui Hosni Mubarak. Iranul şi Siria se au una pe cealaltă, dar şi aliaţi nonstatali ca Hezbollah şi Hamas, ca să se protejeze de eventuale intervenţii străine ca în Libia. Însă regimurile aflate la putere nu se pot ajuta dacă prăbuşirea vine din interior.