În 2014, se împliniseră paişpe ani de când nu mai călcasem pe mare, la bordul unei nave mari, fie ea comercială sau militară
Paişpe ani de când prima şi ultima mea nevastă îmi castrase entuziasmul şi mă legase cu parâme groase la cheiul unei căsnicii pe care tot ea a sabordat-o, lăsându-mă în derivă ca pe-o geamandură ruginită, cu un „phi” şi o „lambda” incerte. Numa’ că, în primăvara acelui an, am simţit, din nou, vânt în velele mele hărtănite. Vă spun io, că-s bătrân şi ştiu mai multe, când ai din nou siaj la pupa e tare reconfortant. M-am îmbarcat, pentru o lună, pe „bricul” Mircea şi am pornit, iarăşi, pe mişcătoarele cărări. Era prima regată a marilor veliere din Pontul Euxin. Când am ieşit dintre farurile de la intrarea în portul Constanţa n-am lăsat mai nimic în urmă. Io, ăla care a navigat din Atlanticul de Nord până în Pacificul de Sud, am ajuns, pentru prima oară, pe lângă coasta Crimeei şi am văzut, în premieră, un apus de soare, de pe ţărmul estic al Mării Negre. La Novorossiysk şi Sochi.
Putin - mârlanul şi înecarea ruşilor cu propria lor votcă
Ruşii m-au dat pe spate. Da’ şi io pe ei. Cine subestimează naţionalismul rusului simplu greşeşte profund. E mai al dracu’ ca al americanului. Pe 9 mai 2014, am urmărit cu gura căscată, cum întreg oraşul s-a înţolit de sărbătoare, de bună voie – nu ca la noi, cu arcanul, pe timpuri, de 23 August şi 1 Mai– şi a ieşit la parada anuală care marca finalul celei de-a doua gâlceve mondiale. La Sochi l-am văzut pe Putin. Eram la fo zece metri de el. Mârlanul ne-a făcut pe toţi să aşteptăm fo două ore, în plin soare. Poveste identică, doi ani mai târziu, în septembrie 2016, când am repetat voiajul – tot de o lună, dar la bordul goeletei Adornate, cel mai mare velier civil românesc. Tot două ore l-am aşteptat pe Vladimir Vladimirovici să vină să salute în scârbă echipajele zecilor de corăbii care ancoraseră în portul lui. În ambele ocazii m-am răzbunat. Am simţit invidia în ochii ruşilor, după ce i-am băgat sub masă cu propria lor votcă. Sărmanii nu ştiau că au de a face cu un campion. Eram ca George Foreman când a revenit în ring, la 45 de ani, şi şi-a spulberat adversarul cu douăj' de ani mai tânăr.
Ne puteți urmări și pe Google News
Lovitura de graţie
Iar cu rusoaicele le-am dat lovitura de graţie. La bordul lui Adornate, în porturi, era o chiulaba continuă. Se umpluse corabia de nataşe, dar cea mai mişto era moscovita Alina, o blondă „de serie mică, spre unicat”, cum ar zice răposatul meu prieten Horia Tabacu. Cei doi ofiţeri de punte şi ăla de la maşină salivau numa’ când gângurea. Nu-i dau poza aici, că am mai dat-o la ziar. Ilustrez cu alta, tot de serie mică... I-am lăsat fo două zile, la Novorosiysk şi le-am zis că-i mai păsuiesc, până în ultima zi de staţionare în Sochi, după care o să-i dau fetei ceea ce merită. Adică preţul corect. Băieţii au amuşinat degeaba, iar io am devenit tare respectat. Ce s-a întâmplat, sau nu, la Sochi, rămâne la Sochi. Când m-am repatriat, prin Varna, m-am simţit bine. Băi băieţi, mergeţi băi la Sochi, că-i mai mişto ca-n Antalia, Bulgaria sau Thasos! Iar Coasta de Azur e o vrăjeală pentru guşteri cu bani. Da’ n-o să mergeţi, nu-i aşa? 
Recomandările noastre
