Sfârșitul educației clasice.

Astfel vechea mecanică este doar un caz particular în care corpurile nu au viteze mari și sunt suficient de mari pentru ca interacțiunile dintre ele să nu fie afectate direct de corelații cuantice.

În acest context o să numesc educație clasică acea educație care nu ține cont de structura și dinamica internă a omului, ca sistem hiperinteligent, și nici de participarea lui la o realitate multiculturală, cum este cea a lumii în care trăim. Din câte cunosc, toate formele de educație existente, implementate până în prezent sunt de tip clasic, deoarece ele nu depășesc deplin niciuna dintre limitările menționate.

Putem vorbi de sfârșitul unui mod de a face și de a gândi, chiar dacă nu au apărut moduri noi. Așa intrăm într-o criză din care nu se vede ieșirea, ci mai ales limitele soluțiilor actuale. Ne lovim de ele la fiecare pas, dar nu știm cum să le depășim. Starea de criză se prelungește, instabilitatea sistemului devine tot mai accentuată până când o nouă formă de a fi și a face prinde contur cert și se arată capabilă să ofere soluții valide la problemele care au generat criza.

Nu mai este cazul să insistăm asupra limitelor educației clasice. Au găsit probleme majore mulți autori, am să menționez doar câte o obiecție importantă pentru fiecare dintre cele două limitări. În cartea „A cincea disciplină”, Peter Senge îl citează pe W.E. Deming, autorul teoriei calității totale, care observând lipsa de proactivitate a angajaților identifică problema la nivelul școlii. Aceasta cere ascultare deplină de profesor și programele școlare, astfel că inițiativa și creativitatea dispar după câțiva ani de viață în acest mediu ce impune totul. În cuvintele lui Noica am putea spune că universalul i se impune total și irepresibil elevului în educația actuală, iar individualul nu are nici cea mai mică șansă de a se dezvolta.

A doua problemă este dată de culturalitatea educației. Indiferent unde este adoptată, ea are limite date de soluțiile locale la problemele majore ale omului, de relativitatea lor în timp și în spațiu. Așa apar sisteme diferite de învățământ, niciunul stabil și complet în a reda diversitatea soluțiilor găsite de om, niciunul capabil să le concilieze peste timp și spațiu, mai ales când ele sunt contradictorii.

Dincolo de semnalarea crizei și observarea limitelor, de anunțul „apocaliptic” al sfârșitului, există și o soluție care ține cont de ambele limitări majore și ne poate scoate din criză. Se numește educația smart, care este o educație nouă. Ea recunoaște cele trei psihologice de bază ale oricărui sistem inteligent (autonomie, competență, integrare) și astfel respectă sistemul până la nivelul cel mai profund al său, nevoile care îl susțin în viață și dau sens vieții. Ea vede în fiecare cultură soluțiile pe care oamenii și sistemele pe care ei le formează le-au găsit pentru satisfacerea celor trei nevoi și astfel se situează într-o perspectivă transculturală. Din aceasta perspectivă orice cultură, indiferent de timp și loc, poate fi o sursă de soluții și aprofundare.

Putem trăi criza, o putem prelungi la nesfârșit dacă nu înțelegem cauzele și nu căutăm soluții pornind de la ele. În termenii filosofiei lui Noica, educația curentă nu respectă nici individualul, nici universalul cu adevărat. Deoarece acestea au fost identificate și o soluție integratoare a fost găsită în educația smart, putem spune că educația clasică de aceea își trăiește ultimele zbateri. Mai devreme sau mai târziu oamenii vor recunoaște adevărul, limitele ei și o să o înlocuiască cu una care le depășește cu succes.