ANALIZĂ. Primăvara arabă, văzută, desigur, mai mult ca renaştere decât ca anotimp, pentru că iată, suntem la cumpăna lui august cu septembrie, continuă cu Libia, ţară unde evenimentele s-au precipitat în ultima săptămână.

După luni de zile - în care s-a purtat mai mult un război de uzură, iar părţile au încercat să maximizeze victoriile propagandistice, campaniile de dezinformare, pentru a evita confruntările directe şi, respectiv, pierderile în oameni şi echipamente - a avut loc şi confruntarea finală. Mutarea decisivă a aparţinut forţelor Consiliului Naţional de Tranziţie, structura de conducere a rebelilor libieni, care, într-o ofensivă surprinzător de rapidă şi de bine organizată, au atacat direct centrul puterii regimului Gaddafi, capitala Tripoli.

Un analist arab care scrie pentru "New York Times", Sultan Sooud Al Qassemi, profesor asociat la Dubai School of Government, afirma chiar că, poate, cea mai mare realizare de până acum a liderului rebelilor libieni, Mustafa Abdul - Jalil, a fost înţelegerea cu comandantul unităţii de gardă a lui Gaddafi, generalul Barrani Ishkal (faptul că acesta este şi văr cu fostul dictator ne arată că loialităţile libiene de clan şi familie nu sunt inexpugnabile), de a nu se opune înaintării detaşamentelor revoluţionare înarmate sosite de la vest. Este desigur o versiune simplificată a succesului pe care l-au avut formaţiunile armate antiguvernamentale care, fără a fi fost cu adevărat o armată şi fără a fi dispus de dotarea unităţilor pro-guvernamentale, au reuşit să-şi consolideze teritoriile cucerite în estul ţării, să realizeze câştiguri teritoriale şi în vest, în munţii de la graniţa cu Tunisia şi, în cele din urmă, să execute şi asaltul final asupra unui oraş în care trăieşte o treime din populaţia Libiei.

Conform majorităţii aprecierilor din mediul analitic, greul însă de abia de acum începe. După mai mult de patru decenii de dictatură personală, atipică, Libia are acum şansa să redevină o ţară cu lideri aleşi democratic, cu instituţii moderne şi funcţionale. Sunt pentru această aserţiune, zece motive de optimism. 1. O structură politică experimentată - Consiliul Naţional de Tranziţie

Acest organism politic a condus timp de şase luni o parte importantă a ţării, a creat şi a rodat instituţii, a fost recunoscut de o serie de state încă de la începutul revoltei şi a exersat, astfel, procedurile contactelor diplomatice internaţionale.

"Libia are acum şansa să devină o ţară cu lideri aleşi democratic, cu instituţii moderne." GHEORGHE ROTARU, analist milita

Până acum, principalii săi lideri, Mustafa Abdul - Jalil şi Mahmoud Jibril, preşedintele consiliului, respectiv, primul ministru al unui comitet executiv, echivalent guvern, au arătat şi au îndemnat la moderaţie faţă de cei au slujit regimul Gaddafi, iar ieşirile publice au avut ton de reconciliere.

Paradoxal, amânarea succesului revoluţiei libiene a permis rodarea acestei instituţii şi pregătirea ei pentru a prelua puterea la Tripoli.

2. O poziţie geostrategică favorabilă

Nefiind pe o falie de interese politice majore, cu vecini - Tunisia, Egiptul - care, la rândul lor, sunt într-un proces de redefinire instituţională, Libia nu va resimţi presiunile pe care alte state arabe, în special cele din Orientul Mijlociu, le moştenesc de la o istorie recentă de confruntări regionale. În aceste condiţii, forţele radicale, islamiste, naţionaliste au mai puţin teren de acţiune şi, teoretic, rămâne mai mult spaţiu pentru moderaţie în constituirea noului spectru politic naţional. De altfel, deciziile luate până în acest moment de către Consiliul Naţional de Tranziţie în ceea ce priveşte opţiunile şi calendarul constituţional viitor, prevăd instituţii alese democratic, termene rezonabile pentru alegeri şi pentru referendumul de aprobare a viitoarei constituţii. Se prefigurează, astfel, o abordare modernă, democratică, de creare a noilor instituţii politice şi administrative ale ţării. 3. Resurse naturale majore

Deşi Libia produce doar câteva procente din petrolul exportat pe plan mondial, rezervele sale sunt cele mai mari din Africa, în condiţiile în care doar 25% din teritoriul naţional a fost prospectat geologic. Petrolul a fost sursa veniturilor fostului regim şi scutul în spatele căruia au fost posibile, şi permise, extravaganţele liderului său în relaţie cu arena politică internaţională. Petrolul ar putea fi şi sursa de stabilitate economică, dar şi politică şi socială, pentru viitorul regim. Desigur, relaţia dintre democraţie şi petrol este una sensibilă, nu întotdeauna benefică pentru primul termen.

Nu s-au încheiat confruntările din teren, dar analiştii propun deja "modele economice" pentru noile autorităţi, în care un loc central revine exploatării acestor resurse. Contractele semnate deja de CNT arată dorinţa de continuitate a relaţiilor economice externe, păstrarea parteneriatelor cu statele importatoare din Europa şi Asia. În fond, primul ministru desemnat, Mahmoud Jibril, a condus, timp de patru ani, 2007 - 2011, Comitetul Naţional de Dezvoltare Economică, promovând politici liberale şi de privatizare a unor componente ale economiei naţionale. 4. Nivelul redus al problemelor etnice şi regionale

După mai mult de patru decenii de regim autoritar, Libia este o ţară în care diferenţele şi disputele dintre clanuri şi triburi nu mai sunt la nivelul celor din perioada pre-Gaddafi. Uniformizarea socială realizată prim promovarea unei "revoluţii culturale" pe model libian a avut printre consecinţe şi realizarea unei identităţi libiene. Bazată, desigur, pe schimbările sociale produse de existenţa unui sistem opresiv, a unei uniformizări forţate. Care nu exclude frustrări etnice provenind din istoria monarhiei libiene sau din perioada când teritorii libiene au fost sub administraţie britanică, italiană sau chiar franceză.

Încă o dată, moderaţia arătată de autorităţile de tranziţie în acest domeniu poate fi un bun punct de plecare către reconcilierea libiană. Probabil, cu două condiţii: recunoaşterea unei identităţi berbere, precum şi realizarea unei reconcilieri cu triburile care i-au fost loiale colonelului Gaddafi. 5. Rezerve financiare importante

Cum a reuşit Gaddafi să rămână la putere chiar şi după ce relaţiile sale cu o serie de state occidentale puternice au fost întrerupte sau după gesturi de sfidare la adresa comunităţii internaţionale? "Aurul este cheia", se afirma într-un editorial din "Financial Times", 23 martie 2011. Rezervele libiene de aur erau, la acel moment, apreciate la 144 tone, locul 25 în lume. Valoarea estimată a acestora era de aprox. 6 mld. dolari.

În ceea ce priveşte rezervele valutare, aprecierile tind să înzecească aceste valori. Şi vorbim de o ţară cu doar 6 mil. locuitori. 6. O populaţie educată

Ţara are cel mai ridicat nivel de alfabetizare din Africa şi un număr de studenţi comparabil, procentual, cu al multor state europene. Desigur, sistemul educaţional a fost ideologizat şi îndepărtat de nevoile practice ale societăţii, dar a fost gratuit şi disponibil pentru largi categorii de libieni. În condiţiile post revoluţionare, când se presupune că se vor realiza creşteri în investiţiile externe, aceasta este o forţă de muncă deja pregătită pentru provocările unei economii liberalizate. 7. Sprijinul statelor UE şi al SUA pentru noul regim

Noile autorităţi pleacă la drum cu un procent masiv de simpatie în capitalele occidentale. Imaginile cu mulţimile de protestanţi care s-au ridicat împotriva opresiunii au câştigat şi opinia publică din statele respective. SUA, Marea Britanie şi Franţa, nu neapărat în această ordine, au reuşit mobilizarea NATO pentru o operaţiune militară care a avut inclusiv aprobarea CS al ONU, prin Rezoluţia 1973. Fără a interveni terestru, acţionând doar aerian şi naval, forţele NATO a tăiat accesul regimului la resursele logistice externe, au împiedicat aviaţia libiană să bombardeze localităţile rebele. Astfel, succesul militar terestru a putut fi revendicat exclusiv de formaţiunile rebele libiene, victoria le-a aparţinut.

O conferinţă internaţională de reconstrucţie, anunţată de preşedintele Sarkozy pentru data de 1 septembrie la Paris, se va adresa, în special, aspectelor economice şi financiare ale dezvoltării Libiei în perioada post-Gaddafi. Pentru că, aşa cum afirma preşedintele francez, "Banii colonelului Gaddafi (conturile deschise de fostul regim, îngheţate în luna februarie a.c., ca urmare a Rezoluţiei CS al ONU - n.n.) trebuie să fie folosiţi pentru sprijinirea poporului libian. Nu pot sta în băncile noastre". 8. Solidaritate arabă pentru înlăturarea colonelului Gaddafi

Oricât ar părea de paradoxal, căderea dictaturii din Libia a avut sprijinul, declarat sau implicit, al multor state arabe. Qatar este cel mai bun exemplu, dar şi alte ţări din regiune s-au manifestat pentru înlăturarea liderului libian. Care, în patru decenii de poziţii şi opţiuni oscilante şi contradictorii, a reuşit să antagonizeze, practic, relaţiile ţării atât cu Occidentul, cât şi cu Estul, cu lumea arabă, cu statele africane etc. Pe motive de pan - arabism, preţuri OPEC, arme de distrugere în masă, sprijinirea terorismului internaţional. În multe din aceste domenii, poziţiile sale s-au schimbat, în funcţie de interese şi conjuncturi, asigurând supravieţuirea regimului până la momentul efectului de domino al "primăverii arabe".

În aceste condiţii, este firească poziţia Ligii Arabe de recunoaştere a Consiliului Naţional de Tranziţie şi de invitare a Libiei să-şi reocupe locul de membru al organizaţiei (din care fusese suspendată după în începerea violenţelor din luna februarie). 9. Infrastructura economică şi militară în care relaţiile cu Occidentul şi Federaţia Rusă sunt complementare

Revoluţia libiană nu a avut loc într-o perioadă când regimul de la Tripoli era izolat, iar relaţiile sale externe, politice, diplomatice sau economice, erau în dificultate. Dimpotrivă. În ultimii ani, colonelul Gaddafi a făcut o serie de gesturi, întărite cu miliarde de dolari, prin intermediul cărora a încercat să-i fie iertate, uitate, o serie de decizii anterioare, inclusiv de sprijinire a terorismului internaţional. Cortul său a fost instalat, în anii din urmă, la New York, pe Champs Elysees la Paris, în gradina Kremlinului, în parcul de la Villa Doria Pamphili din Roma. Relaţiile sale personale cu o serie de lideri occidentali au fost mai mult decât cordiale. Poate din motive de "realpolitik", poate ca urmare a facturii cu care liderul libian şi-a cumpărat accesul "în lumea bună". Europa a cumpărat petrol, F. Rusă, dar nu numai, a vândut echipamente militare. Opţiunile politice şi economice recente ale dictatorului libian au avut, însă, ca scop doar prezervarea puterii personale. În momentul în care tinerii revoluţionari i-au ameninţat această putere, colonelul Gaddafi a făcut apel la rezervele de cruzime cu care s-a construit de fapt acest regim.

Trecut acest moment al revoluţiei, Libia poate reveni la relaţiile create chiar de regimul Gaddafi, cu statele europene, cu SUA, cu Federaţia Rusă. Având, de această dată, atuul reprezentat de nişte autorităţi reprezentative, pragmatice, recunoscute.

10. Apelul la reconciliere naţională

Poate părea o reluare a unor afirmaţii de la punctele 1 şi 4. Aşa şi este. Pe fond reconcilierea este / ar trebui să fie principalul obiectiv al noilor autorităţi. O societate fragilizată de o dictatură personalizată, cu instituţiile funcţionând pe o logică de satisfacere doar a nevoilor şi comenzilor unui grup restrâns de persoane, având ca lider un personaj extrem de imprevizibil, va fi greu de adus şi păstrat la normalitate fără un recurs la consens public, la reconciliere. De aceea, o serie de analişti invocă modelul de succes al Africii de Sud, după înlăturarea apartheidului.

Discuţiile şi analizele despre Libia trebuie să ţină cont, însă, de realităţile momentului, ale evoluţiilor din teren, acolo unde rămân multe semne de întrebare şi, pentru ceea ce va urma, o serie de îngrijorări, în special din domeniul securităţii şi apărării, dintre care o să punctez doar câteva:

• Sistemul de securitate creat de colonelul Gaddafi a fost atât sofisticat cât şi extins la nivelul întregii populaţii. Comparaţiile merg chiar către un paralelism cu ceea ce există în Coreea de Nord, cu 10 - 20% din populaţie fiind într-o legătură sau alte cu structurile de securitate şi represiune. Până la ce nivel vor putea fi integraţi aceşti oameni în noile condiţii politice şi sociale? Cât de frustraţi vor fi cei care vor fi condamnaţi, izolaţi, îşi vor pierde sursele de venit, slujbele, vor fi ameninţaţi? În acest ciclu al răzbunării s-ar putea să intre comunităţi întregi, localităţi sau triburi, care au fost până în ultimul moment loiale fostului lider şi fostului regim;
• O nouă armată libiană va fi creată, probabil, folosindu-se atât expertiza unor ofiţeri care au trecut în tabăra rebelilor, cât şi cadrele nou apărute în cele şase luni de confruntări. Nu va putea avea însă continuitatea structurilor militare din Tunisia sau Egipt, care au rămas intacte şi după revoluţiile locale. Vechiul regim a avut probleme cu propriile structuri militare - văzute ca singurele care ar fi putut avea forţa de a se opune acestuia - şi de aceea a menţinut un sistem concurenţial între unităţi, o rotaţie permanentă a cadrelor, a creat structuri paralele, miliţii populare, a folosit mercenari, comanda a fost încredinţată unor membri ai familiei Gaddafi. Recrearea structurilor militare nu e un proces uşor şi potenţiale decizii riscante - cum ar fi, de exemplu, pe model irakian, excluderea din aceste noi unităţi a unor categorii extinse de militari, legaţi, prin conexiuni diverse, de vechiul regim, dar profesionişti şi fără altă sursă de venit - s-ar putea dovedi cu consecinţe grave pentru noile autorităţi;
• Fostul regim a acordat o atenţie specială armelor de distrugere în masă, în special celor chimice. A şi produs arme chimice în cantităţi uriaşe şi a încercat şi crearea unui program propriu de îmbogăţire a uraniului. Războiul din Irak şi căderea regimului lui Saddam Hussein, l-au convins pe fostul lider libian că deţinerea unor astfel de arme nu asigură şi victoria, chiar incumbă riscuri foarte mari, pentru regim, şi personale. De aceea a anunţat renunţarea la acest program. Dar rezerve de arme chimice au rămas, iar bazele şi depozitele militare din deşertul libian pot ascunde încă multe surprize;
• Un alt motiv de îngrijorare vine din potenţiala opţiune a fostului lider libian, a celor care încă îl urmează, la acţiuni teroriste. Există o combinaţie "explozivă" în acest sens: o experienţă de lucru cu organizaţiile teroriste din perioadele în care colonelul Gaddafi sprijinea pe oricine putea arunca o grenadă într-o ambasadă occidentală, bani, foarte mulţi bani, o logistică ascunsă în deşertul libian, o dorinţă de revanşă care transpare din mesajele radio ale acestuia. Să nu uităm şi expertiza personală a liderului libian care a trăit perioade de asediu şi lovituri aeriene, inclusiv ale SUA, cărora le-a supravieţuit.

Sunt multe motive de optimism în modul în care decurg evoluţiile curente din Libia, sunt şi îngrijorări. Poate sunt şi altele. Ar fi bine să fie şi altele, mai ales motivele de optimism. "Primăvara arabă" ar fi incompletă dacă succesul revoluţiei din Libia - o ţară atât de aproape de Europa - ar rămâne parţial. Citiţi şi:

• Libia: Ultimatum dat de rebeli forţelor loiale lui Gaddafi
• Regimul Gaddafi a făcut lobby în SUA pentru a stopa bombardamentele NATO
• Gaddafi, la fel de greu de localizat ca Bin Laden şi Karadjici?
• "Puterile vestice vor petrolul libian!"