Într-o peșteră de aici s-a nevoit și Cuviosul Ioanichie, timp de 30 de ani, la începutul secolului XVII. În tot acest timp, nu a văzut chip de om, doar ucenicul său ducându- i pâine și apă o dată pe săptămână, pe care le cobora cu un coș până la gura peșterii. Cunoscându-și dinainte sfârșitul, Ioanichie și-a săpat singur mormântul și, culcându-se în el, și-a dat sufletul liniștit. Peștera rămâne părăsită până la începutul sec. XX, când egumenul de la mănăstirea Cetățuia, coborând cu o frânghie, găsește osemintele marelui Sihastru întregi, galbene, binemirositoare, acoperite cu pânze de păianjen ca un lințoliu. Pe o piatră, deasupra lor, scria: „Ioanichie Schimonah, 1638”.