Îl parafrazez în titlu pe unul dintre cei care, prin scrierile lui, mi-a marcat viaţa. Mie şi tatălui meu. Panait Istrati. Brăileanul meu de geniu. Totul a fost un fel de năuceală. Prima „atestare documentară” a dorinţei mele de a deveni jurnalist, este din vara anului 1972.
Prima lecție de presă: aruncatul articolului la coș
„La secretariatul de redacţie, materialele se predau bătute la maşină.” De unde naiba să am eu maşină de scris? „Păi, n-am…” A ridicat mâna şi m-a întrerupt: „Niciodată să nu mai spui cum ai făcut materialul. Nu mă interesează de unde ai informaţia, cu ce ai ajuns pe teren, dacă ţi-ai luat vreun şut în cur de la cineva. Aici îmi predai marfa şi atât. Dactilografiată. Ieşi!” Am ieşit. Căzuse casa monumentală pe mine.
Pe holul larg, era o masă cu foi de hârtie şi pixuri, pentru cetăţenii care veneau să depună sesizări la ziar. M-am aşezat şi am scris din nou reportajul meu de la strânsul de cărămizi. L-am transcris de fapt, pentru că îl ştiam pe dinafară. Între timp, clădirea se mai populase. Se auzeau glasuri din birouri. Dintr-unul se auzea ţăcănind o maşină de scris. Am deschis uşa încet şi am băgat capul. La singura masă monumentală din încăpere era o brunetă foarte frumoasă, cam de 30 de ani, cu nişte sâni incredibili, pe care abia îi ţinea decolteul să nu ţâşnească. Mamăăă, cum arată ziaristele! Desigur, iubeam şi eu în taină, ca tot adolescentul, o colegă de clasă, despre care credeam că este cea mai frumoasă fată din lume. Aiurea. Când am dat cu ochii de brunetă, am înţeles că nu. Mi-a făcut semn să intru: „Tu nu eşti Sorin, băiatul Angelei”? Am rămas trăznit.
Ne puteți urmări și pe Google News
Mamăăă, ziaristele astea, nu numai că sunt bune în dracii ăia mari, dar sunt şi foarte bine informate. Aşa credeam eu. De fapt, bruneta năpraznică o ştia pe mama de la coafor. De-aia mă cunoştea şi pe mine. Mi-a cerut foile cu un gest al mâinii, fluturând degetele lungi: „Te-am văzut şi ieri pe aici. Ce-i cu astea?” Mă remarcase bruneta. Am răspuns stins: „Un reportaj. Mi l-a cerut domnul Rusescu. Dar domnul Turtoi nu vrea să mi-l citească pentru că nu e bătut la maşină”. A zâmbit, a pus foile pe birou şi degetele ei prelungi au început să alerge în ritm de mitralieră pe claviatura maşinii de scris, în timp ce eu urmăream fascinat mişcarea carului de la stânga la dreapta, ridicând din când în când ochii la decolteul ei.
După cinci minute, textul era gata. M-am uluit cum, din cele cinci pagini ale mele scrise de mână, abia ieşiseră două dactilografiate. Mi le-a întins: „ Du-i-le lui nea Titi”, şi a completat văzându-mi nedumerirea: „Turtoi. Să ştii că nu e rău ce-ai scris”. Mi-a zâmbit. Nu un zâmbet profesional, ci provocator. Ştia că mă topise. Mai ales când venisem lângă ea să-mi iau hârtiile şi se întorsese intenţionat puţin pe scaun, ca să-i văd genunchii. Mamă, ce te-aş mai duce la Corso, la o prăjitură Sinaia.
Încurajat, am intrat la nea Titi fără să mai bat la uşă şi i-am pus direct pe masă reportajul meu. L-a luat, nu s-a uitat pe el, l-a mototolit, aşa dactilografiat cum era şi l-a aruncat la coş. „E prost. Scrie-l din nou”. Am ieşit şi m-am aşezat, iar la masa din hol, pentru public. Am mai schimbat câteva fraze şi m-am dus iar la brunetă, la maşina de scris. Nu a mai bătut nimic. Mi-a întins două foi dactilografiate: „Ia-le şi du-te cu ele. Am pus indigo. Mai am câteva exemplare.”
Cam de patru ori s-a repetat scena din biroul lui nea Titi. Eu îi duceam reportajul, i-l puneam pe masă, el îl lua şi-l arunca la coş fără să-l citească: „Refă-l”. Nu-l mai refăceam. Mergeam direct la brunetă, luam altă copie, mă uitam la ţâţele ei, mai zăboveam puţin prin hol şi intram la nea Titi. La a patra încercare nu a mai aruncat foile. A pus o mână pe ele, pe birou şi m-a întrebat: „Bei?” Am clătinat din cap că nu. „Fete”? Am ridicat din umeri. Abia de împlinisem 13 ani. „Atunci, cum vrei, mă, să te faci ziarist? Data viitoare să vii la mine matol şi mirosind a păsărică. Valea. Îi dau eu textul lui Vasile”.
Recomandările noastre
