Şi ce plictiseală ne cuprindea fără binecunoscuta criză.
Eram în continuare plini de acea siguranţă care prevesteşte uneori marile dezastre. Vorbeam în continuare despre planurile noastre măreţe şi despre viitorul luminos al omenirii. Era normal să fim un pic aroganţi şi să ni se rupă de ceilalţi, pentru că oricum nu au încotro şi tot la noi ajung. În concluzie, era relativ firesc să nu-şi facă nimeni mari griji, pentru că totul era predestinat să o ţină aşa la nesfârşit, până când urma să nu mai răspundă nimeni nimănui la telefon. Sentimentul ăsta că nimeni nu ne merită, că toţi trebuie să spună merci că le dăm eventual bună ziua, că ceea ce avem de făcut e sub demnitatea noastră şi că o mare parte din cei faţă de care avem o responsabilitate sunt cretini, începe să se stingă. Nu foarte repede, pentru că sunt încă mulţi cei care cred că oricât de puţin ai face, eşti de neînlocuit. Au mai scăzut un pic şi pretenţiile celor care nu ştiu să facă absolut nimic, se mai reduce un pic şi acreala celor care ar trebui să dea ceva în schimb pentru banii pe care îi primesc. Parcă nu se mai pricep toţi la orice şi parcă nu mai vor toţi să fie directori. Să ai ceva de făcut pare să devină interesant, mult mai interesant decât fumatul şi cafeaua sau bârfa mică şi privirea aia acră pe care o ştim cu toţii atât de bine. S-au ieftinit până la ridicol şi poşetele scumpe, dar lumea nu prea mai dă năvală, din lipsă de imaginaţie, desigur. Chiar şi Karl Lagerfeld s-a mutat într- o casă ceva mai mică, pentru care a spus că nu va mai avea cheltuieli exorbitante, ci doar foarte, foarte mari. Deşi e dramatic, momentul ăsta de prăbuşire cu fanfară are hazul şi ironia lui. În primul rând, pentru că la noi, nici criza nu poate dizolva inerţia moştenită de la Balcani şi de la comunişti. Ar fi însemnat ca o bună parte din gesturile pe care bunul simţ, măsura, civilizaţia, călătoriile în străinătate şi un mediu competitiv nu le puteau anula sau corija, să fie sancţionate în cel mai simplu şi eficient mod de urgenţa adaptării pentru supravieţuire. Ar fi fost plăcut să ştim că acest principiu e valabil mai ales pentru lepre, dar din păcate îi atinge şi pe cei care se văd obligaţi să caute ceva sub nivelul lor de competenţă. Mă gândeam că de la poveştile despre căderi şi ascensiuni spectaculoase se va reconstrui respectul pierdut pentru toate lucrurile care ne fac existenţa posibilă sau frumoasă. Mi s-a întâmplat în ultima vreme să aud conversaţii pe care le credeam demult dispărute pentru totdeauna. O ţuică bună, o ciorbiţă aburindă pe o masă în jurul căreia sunt aşezaţi câţiva prieteni, o conversaţie frumoasă par să redevină foarte, foarte importante. Goana generală după accesorii pare să se domolească încetişor şi atracţia pentru lucrurile aflate aproape de noi anunţă marele trend al următorului sezon, dacă o mai exista vreunul. Am întâlnit în ultimele luni un pic mai multă bucurie în comunicare, mai multă disponibilitate de a împărtăşi, mai multă căldură, compasiune, înţelegere. Dar asta, mai degrabă departe de civilizaţie. Recunosc, mă aşteptam ca regăsirea echilibrului în vremea holerei să fie mai vizibilă. De aceea, îi admir nespus pe cei care reuşesc să rămână lucizi şi să nu-şi abandoneze condiţia umană. Să fii generos şi bun când nimeni nu face asta cu tine, să fii calm când toţi urlă, să zâmbeşti când toţi au puseuri de isterie. Să ai grijă de cei pe care îi iubeşti şi să îi ajuţi să simtă asta şi nu îndoielile sau frământările tale. Când nimic nu mai arată ca planurile tale, când banii nu te mai ajută pentru că au dispărut şi nu mai pot masca o parte din impostura pe care e construită lumea asta, mai poţi să recurgi la câteva soluţii, de care unii oameni nu se tem, poate şi pentru că nu costă nimic: bucuria, încrederea, lipsa fricii, creativitatea şi un pic de smerenie. Aceştia sunt cei care nu uită că viitorul nu e al oamenilor, ci e întotdeauna al lui Dumnezeu. La mulţi ani!
Recomandările noastre
