În ce situaţii penibile te pune existenţa! E dincolo de orice dubiu că parlamentarismul e modalitatea cea mai democratică de conducere a unei ţări sau regiuni.

În mod indiscutabil, formulele de guvernare născute din votul universal sunt preferabile conducerii unipersonale ori dictaturii de grup. Aceste crase banalităţi trebuie repetate cât mai des, pentru că, în confuzia întreţinută cu bună ştiinţă, adevărurile limpezi ca lumina zilei se transformă, odată intrate în malaxorul de minciuni al propagandei televizate, în contrarul lor.

Treizeci-patruzeci de oameni de televiziune (nu mai mulţi!) au reuşit ceva ce într-o ţară normală e de negândit: nu doar să impună agenda acţiunii publice, dar şi să-i transforme în figuri odioase pe toţi cei care nu aderă la gândirea duoului Vîntu-Voiculescu, acest dublu v al nimicniciei româneşti.

Din ură personală, din plăcere de a face rău, din resentiment şi neputinţă, cei doi miliardari au făcut din România un tărâm irespirabil. Până la un punct, ai de ce să-i compătimeşti. Unul a înfundat puşcăria românească, un loc în care vezi şi păţeşti lucruri inimaginabile. Celălalt, deşi putred de bogat, scânceşte după statutul de onorabilitate, deşi nu-l va obţine niciodată, oricâţi mercenari va plăti şi oricâte canale de televiziune va mai deschide.

Şi într-un caz, şi în celălalt, trecutul tenebros dictează asupra prezentului. Iar acest lucru e transpus cu tenacitate în programele posturilor de televiziune Realitatea şi Antena 3. Numai cineva care a atins fundul de prăpastie al coşmarurilor insuportabile e capabil să disemineze mizerie umană în cantitatea şi la intensitatea întâlnite la aceste canale.

Maculaţi până în măduva oaselor, nu-şi pot demonstra forţa decât murdărind totul în jur. E o ipoteză care s-a conturat în timp, şi eu, unul, altă explicaţie pentru obstinaţia de a împrăştia cu noroi nu am.

Numai nişte fiinţe profund tarate sunt capabile să dezlănţuie o asemenea teroare distructivă. Tragedia morală a României - pe lângă tragedia economică - e că acest comportament de-o agresivitate maladivă s-a placat pe enorma vulgaritate a clasei politice.

După cum bine se ştie, contraselecţia politicienilor a fost girată de ideologia demonică a iliescianismului. Tot ce vedem de douăzeci de ani încoace e perpetuarea unui model uman în care mediocritatea, aroganţa şi rapacitatea fac ravagii. Agresivitatea indiferentă la argument a mercenarilor în slujba "echipajului W" e interşanjabilă cu golănismul fără perdea al unei bune părţi din parlament.

Ce se întâmplă în această instituţie de prin 2007 încoace e semnul demoralizant al decăderii iremediabile şi al galopantei alunecări spre nebunie. Sudalma birjărească, violenţa de mardeiaş, ba chiar şi grosolănia - ca să nu-i spun infracţiunea - de a-i împiedica pe unii parlamentari să voteze au devenit scene cotidiene în locul unde se joacă soarta democraţiei din România.

Nimeni nu spune că parlamentarii trebuie să fie intelectuali aleşi pe sprânceană, gentlemeni coborâţi din muzeul de antichităţi ori madone imaculate tocmai ieşite din mănăstirea ursulinelor. Dar nici mojicia fără perdea, bădărănia deprinsă în Groapa lui Ouatu nu au ce căuta în forul legiuitor al ţării.

Pentru asta, vina se distribuie în mod egal între partide. Când o susţii pe o Teo Trandafir sau când acorzi loc eligibil lui Prigoană, de ce te mai plângi c-ai fost tras pe sfoară? Nu erau bine-cunoscute aceste personaje din prestaţiile lor anterioare? Histrionismul grosier şi fascinaţia vulgarităţii pulsează în ele indiferent că au în faţă camera de luat vederi ori urna. Pentru această categorie umană, apartenenţa la un partid e doar batista ceremonios aşezată pe ţambalul nesimţirii.

N-am niciun fel de simpatie pentru ideea de partid. Accept - pentru că nu am încotro - că formaţiunile politice reprezintă grupuri de interese mai mult sau mai puţin onorabile şi mă consolez cu ideea că, în ansamblu, într-o societate normală, fiecare cetăţean are măcar şansa teorietică de a fi reprezentat. Din acest motiv, măcar atunci când ajung la putere, partidele ar trebui să renunţe la mentalitatea de haită şi la reflexul adânc înrădăcinat al furtişagului.

Ţara n-a început cu ei şi nu se va sfârşi cu ei - deşi toţi, fiecare în felul său, par a nu avea altă obsesie decât să răpună trupul costeliv al năpăstuitei noastre Românii. Cum a fost posibil? Cum s-a ajuns aici?

Probabil e nevoie să coborâm în adâncimile psihologiei poporului român, să vorbim despre istorie, despre nenoroc şi predestinare. Dar toate acestea sunt explicaţii, şi nu cauze.

În momentul de faţă, dezastrul moral al ţării are nume, prenume şi profesii. Forţa care ne trage la fund e alianţa întru distrugere dintre interesele economicoresentimentare ale unor patroni de televiziuni şi lăcomia devastatoare a mult prea multor politicieni.