Acum, după ce şocul alianţei liberalilor cu Dan Voiculescu a trecut şi lucrurile s-au mai aşezat, putem sta din nou strâmb şi judeca drept situaţia nou-creată pe eşichierul politicii româneşti.
Făcând acest lucru, n-ar trebui să fim mai emoţionali decât când urmărim mişcările unei partide de şah. Politica democratică este, pentru unii, arta mutărilor inteligente în vederea formării majorităţilor parlamentare şi a câştigării alegerilor. Adică un pur joc de putere. Aşa gândesc maeştrii combinaţiilor de toate culorile, de la cenuşiu la rozaliu şi la gri tărcat. Pentru ei, puterea nu e un mijloc, ci singurul scop al jocului politic. În realitate, politica democratică, într-o ţară civilizată, e un mod de a administra binele comun. De a armoniza interesele divergente pentru a obţine cât mai mult bine posibil pentru cât mai mulţi.
Din acest punct de vedere, în România nu se face politică democratică, ci politică oligarhică. Prin manevrele partidelor, prin alianţe şi desfaceri de alianţe se urmăreşte nu binele comun, ci binele unor grupuri foarte restrânse, în ultimă instanţă binele a câtorva oameni, îmbogăţiţi exorbitant în ultimele două decenii prin mijloace dubioase. Prin controlul de tip Hearst asupra presei şi televiziunilor, ei au mijloacele de a falsifica politica democratică prin rea-credinţă şi dezinformare. Politicienii noştri îşi performează baletul zilnic în folosul acestor oameni. Ei sunt partea vizibilă, mobilă, a greilor subterani, marionetele agitate de ei pe scenă.
În acest moment, la aceeaşi masă, unii joacă şah şi alţii joacă poker. Cei ce joacă şah, naivi ca nişte copii, cu stratageme de o înduioşătoare candoare, sunt liberalii. Totul e pe faţă, totul e la vedere. Ce contează e câştigarea partidei. Scopurile politicii lor sunt spuse în gura mare: debarcarea lui Băsescu, Crin Antonescu preşedinte, liberalii la putere cu PSD-ul pentru o mie de ani de aici încolo. Într-o lume a tenebroşilor, a oamenilor cu o mie de feţe, numai doi politicieni au arătat, în ultimul timp, această simplicitate stupefiantă: Mircea Geoană şi Crin Antonescu. La ei, ce e-n guşă-i şi-n căpuşă. Cum observa cândva Freud, copiii sunt singurii care visează exact ce doresc în realitate, fără vreun travaliu oniric special: dacă vor căpşuni, visează căpşuni. Prin tot ce face Crin Antonescu în ultimul timp, el ne spune cu o dezarmantă candoare: vreau să fiu preşedintele României. De ce, cu cine, în ce scop, asta deocamdată nu contează.
Ne puteți urmări și pe Google News
E lăudabil că avem şi oameni atât de genuini în politica noastră. Chiar dacă nu erau prea deştepţi, Stan şi Bran ne-au luminat tuturor copilăria. Îţi poţi spune că, în definitiv, ei sunt o alternativă la crocodilii din balta noastră politică. Dar când Bran, în naivitatea lui, se afişează chiar cu un crocodil, ce zic eu, cu tatăl crocodililor de la noi, înţelegi că există riscuri şi când te dai pe mâna unui om mai simplu din fire. O fi el de la mama lui şi naiv, da-ţi bagă crocodilul în casă, fiindcă nu distinge între bine şi rău.
Pesediştii, în schimb, joacă poker. Asta au făcut de când se ştiu. Crin vorbeşte, se laudă, leagă şi dezleagă frăţii ale inelelor. Ponta tace. În spatele lui, greii PSD tac. Nu de Băsescu şi de PDL trebuie să se teamă liberalii. Băsescu iese curând din joc, se poate spune că a şi ieşit. Oricum, cu toţii am ieşit din epoca Băsescu, în care, din păcate, plopul n-a făcut pere şi nici răchita micşunele. Cât despre PDL, în mod ciudat acest partid încă nu există, încă seamănă cu acele vaci de la circ în care sunt vârâţi doi oameni. Cu intrarea în vacă şi a lui Baconski, avem trei doctrine politice diferite în interiorul acelu iaşi partid. Cum ar spune arde leanul, aşa ceva nu se poate.
Liberalii trebuie să se teamă de PSD. Când Băsescu va ieşi din joc şi PDL va diminua, vor rămâne două forţe politice faţă-n faţă şi rivale: PNL şi PSD. Nici o alianţă şi nici un pact nu le va mai servi atunci liberalilor la nimic, căci nu poţi juca şah cu cineva care joacă poker. Dezechilibrul dintre ele va face ca peştele cel mare, un rechin fără milă de două decenii încoace, să-l înghită cât ai clipi pe cel mic, cu televizorul lui Felix cu tot. Şi marea roşie ne va înghiţi ca pe armatele lui faraon. Singurul lucru bun din politica noastră postdecembristă a fost alianţa D.A. Sincer, nu ştiu în acest moment cine-a stricat-o, Tăriceanu, Băsescu sau vreun rechin al adâncurilor. De-atunci însă ne-am dus de râpă în beneficiul celor ce ştiu să aştepte şi să tacă: eternii comunişti cu mereu altă mască.
Recomandările noastre
