Mircea Mihăieş: "Până la urmă, restauraţia a învins."
La douăzeci de ani de la căderea comunismului, figurile influente din societate se recrutează mai ales din zona populiştilor neruşinaţi, a demagogilor cu ifose, a năimiţilor nesătui, a mercenarilor primitivi. Intelectualitatea cândva activă, aşa-numită „de dreapta”, e trimisă cu genunchii pe boabe de porumb, admonestată pentru că avertizează asupra primejdiei ca ţara să intre pe mâna bogătanilor ahtiaţi de putere. Tolomacii cu aplomb, lingăii neobosiţi, complexaţii cu ifose şi limbuţii tembeli din televiziuni o obligă să plătească pentru imaginare vini numai fiindcă s-au raliat unei direcţii anticomuniste şi anti-oligarhice. Curios, aceste apostrofări descreierate sunt susţinute discret, dar constant, de o parte tot mai consistentă a intelighenţiei cu pretenţii, dar incapabilă să iasă din carapacea comodităţii arogante şi a lenei de gândire.
De fapt, lucrurile au stat întotdeauna la fel. Am revăzut cu melancolie zilele trecute un afiş din 1990 al candidaturii a patru celebrităţi care deciseseră să meargă, la primele alegeri libere, pe listă „independentă”. E vorba de Mircea Dinescu, Andrei Pleşu, Ion Caramitru şi Dan Hăulică. Spre eterna ruşine a acestui popor, n-au fost aleşi. Electoratul i-a preferat pe Văcaru, Marţian, Oliviu Gherman, Iorgovan şi alte arătănii de acelaşi calibru. Nu-mi vine să cred nici acum că oameni cu mintea întreagă au putut, în deplina libertate a cabinei de vot, să-şi dea girul strigoilor comunişti. Aşa că de ce ne mirăm că posturile de televiziune ale oligarhilor sunt astăzi activ preocupate de reabilitarea lui Ceauşescu şi-a „viziunii” sale despre lume?
Sigur că devii încă mai melancolic când un jurnalist de subtilitatea şi persuasiunea lui Emil Hurezeanu se întreabă, aşa cum numai el ştie: cu un sfert de zâmbet, cu o câtime de încruntare, cu un curcubeu de uimire-îngrijorare-politeţeironie-detaşare-insinuare-cinism pe chip, de ce l-or fi sprijinit unii intelectuali (şi anume: cei mai talentaţi, de succes, admiraţi, expresivi, cu cea mai amplă deschidere culturală) pe Traian Băsescu?! Şi tot el răspunde sibilinic, secondat, fireşte, de omul-grotelor-intelectuale, Ursu: păi, pentru funcţii! E trist că astfel de oameni care-i cunosc foarte bine şi pe Liiceanu, şi pe Vladimir Tismăneanu, şi pe Patapievici, Mircea Cărtărescu, Traian Ungureanu, Andrei Pleşu, Andrei Cornea, Sorin Ilieşiu şi pe toţi ceilalţi pot să susţină, fie şi la modul parşiv-ipotetic, astfel de tâmpenii. În locul lor, m-aş fi gândit mai întâi că poate pentru aceşti intelectuali există şi altceva decât bani, ca de pildă noţiunile de valoare, credinţă şi principii. (Iertaţi-mă că îndrăznesc să mă adaug pe lista acuzaţilor: n-o fac pentru că mi-ar trece prin cap c-aş avea valoarea intelectuală a celor defăimaţi, ci din solidaritate cu ei şi pentru că mă raliez aceluiaşi set de opţiuni.)
Om fi fost cu toţii atât de neputincioşi şi neînsemnaţi încât să nu fi putut obţine „funcţii” de la Iliescu şi Constantinescu, dacă le-am fi vrut? O fi Patapievici atât de ahtiat după bani, încât să lase, în plin mandat, cu certitudinea reînnoirii, salariul de la CNSAS pentru unul cam pe jumătate la ICR? O fi Liiceanu atât de dornic să devină consilier sau ministru şi să abandoneze marea operă culturală de la Editura Humanitas, care, pe deasupra, îi asigură şi un cert confort material? Dau numai două exemple pe care le cunosc foarte bine pentru ca insinuările - nu mai vorbesc de acuzaţiile neruşinate - să mă facă să mă afund şi mai tare în dispreţul faţă de astfel de afirmaţii. Ele dovedesc, în cel mai bun caz, micime de caracter.
Îi spuneam de curând unui prieten - celebritate mediatică, personaj de un farmec şi de-o capacitate de seducţie devastatoare -, aterizat, cu tot idealismul lui cu tot, în tabăra furibund-anti-Băsescu: „Tu chiar vrei să ajungi să trăieşti într- o ţară aflată la cheremul exclusiv al lui Patriciu, Voiculescu şi Vîntu? Chiar vrei să-ţi laşi copiii într-o ţară în care colhoznicii levantini şi bonapartiştii cu nuanţe sud-americane ne vor da nu numai porţii bine chibzuite de mâncare, dar ne vor contoriza şi aerul?”.
Ei bine, eu n-am chef să trăiesc într-o astfel de ţară. Prefer de-o mie de ori gafele lui Tra ian Băsescu nemerniciei cu gura pungă a îmbogăţiţilor devoraţi de lăcomie. Prin nu ştiu ce întorsătură a lucrurilor, nici PDL-ul nu se simte prea bine avându-l în coastă pe Traian Băsescu. Şi e firesc să fie aşa. Nici Videanu, nici Berceanu, nici Blaga (pentru a mă reduce doar la liderii proeminenţi) nu cred c-au intrat în politică din pur idealism. Sunt oameni cu interese economice precise, pe care un personaj cu profilul lui Traian Băsescu nu poate decât să-i jeneze.
Ce mă face să zâmbesc sardonic e, totuşi, indiferenţa acestor Saint-Just proţăpiţi în studiourile TV faţă de lucrurile cu adevărat grave care se petrec în România. Li se pare firesc să-l sancţioneze pe Traian Băsescu pentru orice fleac (şi, ca orice şef de stat, trebuie sancţionat!), dar nu deschid pliscul în faţa unei sfidări de dimensiuni istorice, precum exonerarea definitivă a lui Iliescu pentru răul durabil, poate definitiv, făcut în 1990 României. E drept că Iliescu a avut mereu de partea sa un întreg sistem, precum şi perversitatea cu bătaie lungă a procurorului Dan Voinea. Iată că, la fel de fatal, Traian Băsescu îi are împotrivă pe toţi cei care, într-un fel sau altul, sunt agenţii patogeni ai comunismului ceauşisto-dejist. Între aceste două opţiuni, n-am nici cea mai mică ezitare ce să aleg.
Recomandările noastre
