Ele sunt menite sa le justifice optiunile si sa raspunda posibilelor critici legate de participarea lor la un experiment pe cat de ambitios, pe atat de nefast de reconstructie a conditiei umane.

In egala masura, decantarile operate cu competenta istorica pot lasa loc pentru informatii semnificative pe care cititorul avizat va sti sa le aseze in structuri explicative coerente. Nu toti fostii lideri au participat in chip egal la orgiile encomiastice ale dictaturii comuniste. Nu toti au fost la fel de ardenti sustinatori ai cultului lui N. Ceausescu.

Imi vin in minte aceste ganduri citind primul volum al „Jurnalului” lui George Macovescu,  aparut in 2006 la Editura Domino. Cartea cuprinde insemnarile fostului diplomat si jurnalist comunist din perioada 1952-1982. Sunt convins ca urmatorul volum aduce noi detalii importante privind degringolada grotesca a regimului in perioada sa de agonie terminala.

Cartea este editata si adnotata de Mioara Anton, iar Florin Constantiniu propune un consistent cuvant introductiv. Macovescu a fost un intelectual marxist care a aderat la PC din Romania inca din anii ‘30.

Din acea perioada datau legaturile sale cu scriitorii avangardei precum Gheorghe Dinu (Stephane Roll), Geo Bogza etc. Dupa razboi, Macovescu a lucrat un timp in diplomatie, a fost apoi marginalizat, a predat la Facultatea de Filosofie, apoi a revenit in MAE unde a fost ministru adjunct, prim-adjunct si, intre 1972-1978, ministru al afacerilor externe.

In perioada in care luptele intestine din Uniunea Scriitorilor s-au agravat prin conflictul dintre factiunea „liberala” si cea stalinist-fascistoida („protocronistii” grupati in jurul lui E. Barbu),  Macovescu a jucat un rol decisiv in rezistenta impotriva noilor Calibani. La vremea respectiva, politologul Michael Shafir a publicat intr-o revista occidentala un studiu important despre formatiunile antisemite din randurile scriitorilor comunisti din Romania.

„Jurnalul” lui Macovescu poate fi citit pe mai multe paliere: notatiile diplomatului comunist prins in negocieri cu implicatii globale; relatiile demnitarului cu Nicolae si Elena Ceausescu si, nu mai putin relevant, rolul sau in conflictele cultural-politice ale ceausismului tarziu.

Adeseori esopic si lacunar, din motive lesne de inteles, „Jurnalul” arunca o lumina necesara asupra implicarii factorului politic (secretarul CC insarcinat cu ideologia, Dumitru Popescu, dar si Eugen Florescu, influentul adjunct al sefului sectiei presa a CC) de partea factiunii xenofob-patriotarde. O stim de altfel chiar din memoriile lui D. Popescu, ca acesta facea alergie la gesturile sfidatoare ale lui Bogza si detesta factiunea „liberala”.

Macovescu se dovedeste in acest jurnal un personaj tot mai lamurit privind esecul credintei sale de-o viata. Convorbirile cu prietenul sau Valter Roman, mentionate in carte, sugereaza ca ambii ajunsesera la concluzia ca dictatura lui Ceausescu reprezenta contrariul pretentiilor umaniste ale ideologiei oficiale.

Evident, opiniile acestor intelectuali marxisti ramaneau tributare unei viziuni schematice despre lumea moderna, incapabila sa inteleaga ca insasi ideea comunista contine erori fundamentale, inclusiv in ceea ce priveste demonizarea proprietatii private si celebrarea unui proletariat mai degraba fantasmat decat real…

„Jurnalul” lui Macovescu documenteaza framantarile ideologice din lumea scriitorilor, relevand rolul lui Ceausescu in mobilizarea gruparii ultranationaliste impotriva celor care incercau sa apere autonomia esteticului. Intre acestia din urma, acuzati ca ar fi „trompetele” Europei Libere, se aflau intelectuali de stanga care rupsesera, in multe privinte, cu iluziile de odinioara.

Pe 9 octombrie 1982, citind un atac violent al lui M. Ungheanu impotriva sa, Macovescu nota: „Nu pot, insa, sa nu observ ca „dreptasii” au devenit foarte agresivi. Se simt tari, cu „voie de la politie” si cu indemnuri… de la cei ce ii conduc si ii protejeaza. Mercenarii sunt aruncati in… „lupta”. Halal de aceasta lupta „ideologica”: dreapta mercenara impotriva comunistilor! Deocamdata, mai putem face asemenea comentarii, dar, daca se continua astfel, unde vom ajunge? Noul fascism se ridica drapat in flamura rosie. Altadata, flamura era verde. Si nu observa nimeni?”.

„Jurnalul” lui G. Macovescu ne readuce aminte ca au existat diverse curente in viata culturala romaneasca, mai ales dupa 1965, ca PCR a utilizat varii metode pentru controlul si manipularea campului simbolic, inclusiv recuperarea si exploatarea temelor traditional asociate cu extrema dreapta. A avut loc o transfigurare ideologica a carei consecinta a fost sinteza baroca dintre stalinism si fascism.

P.S. Celor interesati de scrierile mele despre marxismul critic in Europa de Est le sugerez sa citeasca articolul meu scris in toamna lui 1982,  „Critical Marxism and Eastern Europe”, publicat in revista „Praxis International”, Vol. 3, No. 3, October 1983, pp. 248-261. Am dezvoltat subiectul in cartea „Mizeria utopiei” (Routledge, 1988; Polirom, 1997).