Gardul e omul. Omul trebuie să spună ceva despre el şi îşi face gard.
Poate că într-o zi o să avem şi noi Marele Gard Românesc. Nici nu mai contează ce ar fi zis Freud dacă ar fi putut să noteze acest exhibiţionism mural. Aşa cum unii scriu porcării pe garduri, alţii se gândesc la ele atunci când le înalţă. Pe măsură ce se dezvoltă clasa de mijloc creşte şi nevoia firească de fortificare în faţa vrăşmaşilor. Vecinătăţile au început să fie definite mai ales prin lucrurile care îi despart pe oameni, cele care îi împiedică să se vadă, să schimbe o vorbă, să creeze o comunitate. Orice apropiere trebuie să conţină un obstacol, un val de apărare, un paravan.
M-am plimbat prin zonele astea, numite la mişto rezidenţiale. Şi deşi acolo locuiesc tot felul de oameni invidiaţi pentru rolul lor în edificarea imbecilităţii de succes, nu am reuşit nicicum să pricep de ce mai toţi au drumuri foarte înguste, atât de înguste încât nu poate trece decât o maşină. E incredibil că cei care se retrag pentru o viaţă tihnită, sanchi, în afara oraşului nu iau deloc în calcul cele mai elementare cereri ale vieţii sociale, adică vizitele, să zicem. Şi ăsta ar fi cel mai puţin important aspect al problemei. Infinit mai ciudată este această izolare a fiecărui locatar de ceilalţi fericiţi locuitori ai lagărului rezidenţial. Toţi se comportă ca şi cum ar fi singuri, ca şi cum nu ar fi înconjuraţi de lume, ca şi cum ar trebui să evite de la bun început orice pericol de contact cu mediul înconjurător.
Deşi conceptul de a trăi în aer curat la marginea de şantier a oraşului se vinde bine, seninătatea locuitorilor săi tot întârzie să apară. Multă sârmă ghimpată, cioburi de sticlă încastrate în ciment, câini mulţi, nicio preocupare pentru zonele pe care le împart, totul e ascuns în spatele reflexelor create de Ceauşescu.
Viaţa la bloc a reuşit să anihileze conceptul natural de vecinătate, i-a ascuns pe toţi în cutiuţe, i-a obişnuit să trăiască fără să fie văzuţi, să locuiască într-un spaţiu aglomerat şi impersonal şi să arunce gunoiul fără teamă de responsabilitate. Acum, puii crescuţi în vizuina de bloc îşi iau revanşa şi îşi construiesc cutiuţe în câmp deschis. Dacă la bloc copilăria mai avea o şansă, în noile lazareturi de confort şi prost-gust chiar că nu mai are cum să se fofileze. Cum or face să se joace copiii ascunşi pe după gardurile astea nesfârşite? Ce au să înţeleagă ei că este lumea, cum au să poată ei să aducă încredere şi generozitate în jurul lor când au garduri pe creier? Frica vine şi din educaţie, spaima este răspândită în lume sub mii de înfăţişări înşelătoare şi se întoarce cu chipul alienării.
Dincolo de mitocănia devenita deja banală, o plimbare noaptea prin aceste nefericite rezultate ale complexelor sociale de azi vă poate spune ceva despre infinita arhitectură a groazei. O psihanaliză a acestor coşmaruri diurne ne-ar arăta cât de risipite pentru totdeauna sunt căile fireşti pe care obişnuia să meargă lumea. Dar poate că un lucru e mai important decât toate, admiţînd că el poate fi privit ca important de cei pentru care ororile astea sunt ca aerul. Ţi se poate întâmpla ca trecător să dai peste case, interioare, detalii de îmbrăcaminte, o voce, gesturi, care te pot face curios să afli mai mult despre posesorul sau creatorul lor. E ca atunci când treci pe lângă o casă frumoasă şi te gândeşti spontan că poate ar fi bine să-l cunoşti pe cel care o locuieşte şi o îngrijeşte. Nimic special, e doar un reflex de spectator încântat căruia îi vine să aplaude. Îmi pare rău să spun asta, dar nu am văzut mai mult de zece case care să nu mă facă să mă îngrozesc la gândul că i-aş putea întâlni pe cei închişi în ele. Gândiţi- vă la zeci de mii de hectare pline cu garduri înalte, la oameni care merg pe stradă bine apăraţi de un gărduleţ, la copiii crescuţi cu respectul pentru ţepuşe, camere de luat vederi, la vigilenţa cu care aceşti mutanţi scrutează mediul înconjurător şi potenţialele sale pericole. Imaginaţi-vă apoi spaţii deschise, pereţi de sticlă, oameni pălăvrăgind pe iarbă în faţa unor case umbrite de copaci şi atât. Imaginaţi-vă o lume fără bariere de control, fără suspiciune, fără teroarea celuilalt - şi opriţi-vă. Veniţi-vă în fire. Pentru că nu suntem oameni dacă nu plantăm un gard. Pentru că vine vremea când au să spună despre noi: Uite-l pe ăla. Mamă, ce gard şi-a făcut!
PS - acest text din 2007 mi-a adus aminte că electrificarea satelor e un moft pe lângă electrificarea gardurilor, care încă se lasă aşteptată. Însă foarte puţin, cum spune Poetul.
Recomandările noastre
