Versul din titlu îi aparține poetului Șerban Foarță. Mi l-am reamintit în contextul stării de beligeranță mediatică instaurată în România de boicotul „țării lalelelor” privind admiterea noastră în spațiul Schengen.
Premierul Ungureanu explica refuzul prin presiunea exercitată în politica internă a Olandei de către partidele și forțele de extremă dreaptă. Perfect adevărat. Cunoaștem de multă vreme cât de influente (și contondente) sunt acestea. Asasinarea regizorului Theo van Gogh, în 2004, a constituit un indiciu că în ultra-permisiva Olandă situația nu era tocmai paradisiacă. Cu doi ani înainte, Pim Fortuyn fusese împușcat chiar în timpul alegerilor parlamentare. Fortuyn era un inamic fanatic al islamismului. Popularitatea, în urmă cu câțiva ani, a lui Jörg Haider în Austria, a lui Jean Marie Le Pen în Franța, a lui Thilo Sarrazin în Germania au reprezentat și reprezintă indicii că extrema dreaptă nu și-a jucat încă ultima carte în Europa.
Remarcăm cu toții aceste triste realități, dar nu ne punem și întrebarea de bun-simț: cum se explică resurgența politicilor de extremă dreaptă? Ce a făcut posibil ca discursul izolaționist, naționalist, primitiv, agresiv să aibă un asemenea impact? Nu există, firește, un singur răspuns la astfel de întrebări. Dar există unul care, din câte-mi dau seama din lecturile mele (fatalmente limitate), e ocolit cu grijă: iresponsabilitatea aplicării politicilor de stânga. Comunismul și socialismul europene au creat iluzia unui paradis terestru, a egalității absolute și a fraternității necondiționate. În realitate, ființa umană e mult prea puțin dispusă la „egalité, fraternité” atunci când aceste valori sunt obținute pe spinarea sa. Cu alte cuvinte, atunci când cresc impozitele, când i se limitează drepturile (să nu uităm de ravagiile corectitudinii politice în Occident), când crește criminalitatea și sentimentul nesiguranței personale.
Excesele stângii (dar când nu e stânga excesivă?) au dus la apariția, în țările vestice, a unor așteptări fără acoperire. Occidentul s-a dovedit incapabil să satisfacă visele imigranților, contribuind totodată la pauperizarea populației autohtone. Drept rezultat, multe țări europene constată pe propria piele că ele nu sunt decât reflexe geografice ale unui „iad pavat cu bune intenții”. Demagogii, populiștii, extremiștii înoată ca peștii în apă în aceste cumplite realități. Pentru ei nu există suferință umană, disperare și rațiune — există doar goana sălbatică după voturi. Drept urmare, s-a intrat în logica oarbă a confruntării ideologice. Schije din acest război civil european fac victime și la noi — deși pe malurile Dâmboviței stânga e o cioară vopsită, iar dreapta un papagal răgușit. Nu văd, din păcate, ieșirea din starea actuală decât prin formule dominate de violență. Dea Domnul să fiu eu excesiv de pesimist, dar tare mi-e teamă că spre asta ne îndreptăm.
„Sabotajul Schengen” nu e însă doar o chestiune ideologică, de felul celor schițate mai sus, ci și un mic război psihologic iscat de jocurile economice ale continentului. Refuzul nu-l afectează direct pe cetățeanul român, care poate călători liber de-a lungul și de-a latul Europei, dar îi afectează pe importatori-exportatori, pe oamenii de afaceri, pe investitori. Experiența ne învață că România suferă întotdeauna efectele negative din economia europeană, dar nu beneficiază niciodată de perioadele de belșug continental. Singurii profitori — ca să folosesc limbajul stângii radicale — vor fi tot „băieții deștepți”, tot grupurile de interese, tot mafiile locale ori naționale, a căror avere (i)licită va crește direct proporțional cu schimbul de mărfuri neimpozitate la vamă. Iar bunăstarea eternilor noștri badea Ion și lelea Maria se va măsura în continuare doar în numărul de ore petrecute în transă urmărind televiziunile oligarhice.
Recomandările noastre
