Vladimir Tismăneanu: "Comunismul şi fascismul au pretins că mântuiesc umanitatea, că au soluţia ideală pentru a construi comunităţi perfecte."
Tocmai această ambiţie a purificării absolute a fost expresia cea mai flagrantă a demonismului lor intrinsec. Tot ceea ce nu ţinea de proiectul ideologic definit drept ştiinţă quasi-revelată trebuie extirpat, eliminat, exterminat. Esenţa acestor sisteme era tocmai dezumanizarea „inamicului“, zămislirea prin geneza strict ideologică a unui „corp străin“ care trebuie distrus. Chiaburii, preoţii, aristocraţii, iată doar câteva categorii destinate de bolşevici nimicirii. La rândul lor, naziştii au identificat în figura mitică a evreului cauza aşa-zisei degenerări rasiale şi politice. N. Steinhardt a scris pe larg despre natura totalitarismului. A ştiut că această formaţiune, cu diversele sale încarnări, este de fapt întemeiată pe o antireligie care falsifică cu diabolică perfidie distincţia dintre Bine şi Rău. Iată ce scria în „Jurnalul fericirii“: „Orişice religie care presupune ca obiecte ale cultului forţele nopţii şi străfundurile inconştientului ajunge neapărat la sfinţirea cruzimii sau a mlaştinei“. Înainte de a o fi citit pe Hannah Arendt, Steinhardt notează pe urmele lui Henri Massis: „Răul e banal, dezordinea e banală, excepţionale sunt lucrurile bune, însuşirile alese“ şi citează din proorocirea lui Isaia: „Vai de cei ce numesc răul bine şi binele rău, care spun că întunericul este lumină şi lumina întuneric, care dau amărăciunea în loc de dulceaţă şi dulceaţa în loc de amărăciune“. Concluzia, categoric opusă oricărui relativism moral, este de o diamantină precizie: „Orice salt dincolo de bine şi rău, orice ignorare a situaţiei noastre, dincolo de limita dintre omenesc şi divin, nu pot duce (Nietzsche, Stavroghin, Ivan Karamazov) decât la demenţă şi satanism“.
Experienţa carcerală l-a convins pe Steinhardt că salvarea ţine de capacitatea de a dobândi credinţa. Nu a încercat să o impună altcuiva, şi-a asumat-o ca soartă şi chemare. Pentru el, credinţa este înainte de toate iubire, adevăr şi curaj de a înfrunta moartea. S-a ferit de judecăţi totalizante şi nu a emis verdicte orgolioase la adresa semenilor săi. Întâlnirea din 1967 cu Belu Zilber, marxistul îndrăcit al anilor ’30, este una dintre acele întâmplări care ţin de ordinea secretă a potrivirilor magice. Zilber trecuse între timp prin experienţa arestării, a torturii fizice şi psihice, îşi trădase prietenul (pe Lucreţiu Pătrăşcanu), zăcuse ani lungi în închisorile lui Gheorghiu-Dej. Steinhardt accepta să-l primească în vizită, ştiind că vechile gâlcevi ideologice nu însemnau nimic în comparaţie cu supliciul la care fuseseră amândoi supuşi, alături de atâţia dintre cei pe care îi iubiseră: „Misterul Timpului. Farsele pe care ni le joacă viaţa, surprizele pe care ni le rezervă, mereu. Ce departe şi ce «exterioară» pare scena; ceaiul de prin ’30, când se lua în beţe cu Manole (Neuman). ... Cine ar fi bănuit, atunci, printre sandvişuri, pahare şi citate că vom fi amândoi clienţi (el mult mai fidel) ai puşcăriilor comuniste şi că ne vom regăsi, eu întărit în anticomunism, el vindecat de comunism?“.
Religiile seculare au dorit să suprime libertatea interioară, suprimând toate oazele de autonomie subiectivă. Demonismul lor negativist s-a exercitat prin exaltarea revoluţiei ca moment culminant al unui mitologic progres. Formulele hegeliene, devenite surse de legitimare ale tiraniilor ideologice, au fost şi rămân parte din arsenalul auto-justificator al debilităţii morale. Ne aflăm la acest punct în universul factice al acelui tip uman numit de H.-R. Patapievici omul recent, dispus întotdeauna să jubileze la avansurile ştiinţei şi la tot mai minunata lume în care ne este dat să trăim. Pe acest tip uman ştiu să mizeze noile şi vechile conformisme specializate în constrângere şi înregimentare. Iată ce scria Nadejda Mandelş tam, văduva marelui poet mort în Gulag: „Dezvoltarea semnifică parcă trecerea de la o formă inferioară la una superioară şi stă în acelaşi rând cu noţiunea de «progres». Mandelştam înţelegea perfect că orice câştig este însoţit de o pierdere şi povestea că, auzind pentru prima oară cuvântul «progres» la vârsta de cinci ani, a izbucnit în plâns, presimţind ceva rău“. („Speranţa abandonată“, Polirom, 2005)
Pentru N. Steinhardt, libertatea este de negândit în absenţa memoriei. Nu pot să nu observ cât de actuale sunt cuvintele scrise de N. Steinhardt din 1947, citate de N. Mecu în introducerea la recentul volum „Articole burgheze“ (Mănăstirea Rohia, Polirom, 2008) despre obligaţia morală de a condamna totalitarismul: „Există un ins politic de care mi-e frică: e acela care, când barbaria pornise să subjuge continentul nostru, declara că toate sunt egale şi că n-avem dreptul să condamnăm.... Plictiseala apoliticului de bună-credinţă o înţeleg, dar cred că nu e cinstit să nu vrei să distingi... Nepăsarea sau chiar obiectivitatea în lupta dintre bine şi rău e inadmisibilă“. Aş merge chiar mai departe şi aş spune că acest gen de frivolă neutralitate, când este vorba de condamnarea regimurilor vinovate de crime împotriva umanităţii, se situează la intersecţia dintre obscenitate şi cabotinaj.
Recomandările noastre
