Trăim într-o societate pe zi ce trece tot mai ciudată. Evenimentele centrale ale vieţii publice românesti par a avea tot mai puţină legatură cu interesele şi dezideratele cetăţenilor.
Disputele politice de pildă, de foarte multe ori cu adevaratele explicaţii ascunse publicului larg, se concentrează asupra unor controverse cu o importantă încărcătura tehnică şi procedurală.
Acesta este şi cazul controversei Mircea Geoană - preşedinte al Senatului sau nu. Pentru aceia dintre noi care am privit cu oarecare atenţie evoluţiile politice din România ultimilor doi ani nu mai este deloc un secret despărţirea "superioară" a lui Mircea Geoană de militantismul PSD-ist. După ce a pierdut alegerile prezidenţiale, dar mai ales după ce a pierdut preşedinţia PSD, actualul preşedinte al Senatului s-a folosit prin toate mijloacele de poziţionarea sa ca al doilea om în stat pentru a-şi consolida propria imagine în viaţa publică românească şi în străinătate. Fără a obstrucţiona în mod vizibil acţiunile PSD, Mircea Geaonă s-a poziţionat însă la marginea şi cumva deasupra acestui partid. De aici până la snobarea propriilor săi colegi de partid nu a fost decât un pas. Mai departe, de aici până la acuzaţiile de colaborare cu puterea nu a mai fost decat încă un pas. Astfel, astăzi, PSD riscă să îşi piardă un argument instituţional important (preşedenţia Senatului), dar deloc vital. Eu nu cred că pierderea poziţiei de preşedinte al Senatului ar putea afecta cu adevarat coerenţa opoziţiei, ba dimpotrivă, astăzi mai mult decât oricând Uniunea Social Liberală are nevoie de structuri coerente şi de militanţi disciplinaţi.
Sunt destul de mulţi comentatorii care îl suspectează pe Mircea Geoană căci şi pe Marian Vanghelie, de negocieri cu UNPR- ul, în vederea constituirii unei noi formule "de stânga". Atunci USL ar mai pierde un număr de senatori şi deputaţi şi consecinţa imediată ar fi aceea că puterea nu ar mai avea în niciun fel nevoie de păstrarea UDMR în coaliţie. Astfel calea spre reorganizarea administrativă a României ar fi deschisă.
Ne puteți urmări și pe Google News
Şi ce dacă? Eu cred că astăzi cu adevarat importantă pentru noi toţi este confruntarea electorală de la anul, singura în stare să redea statului român consistenţa democratică obligatorie, singura în stare să redea instituţiilor credibilitate, singura capabilă să asigure autentica reprezentativitate, cea care face ca un parlamentar, în sfarsit, să se afle acolo unde l-a trimis electoratul şi nu acolo unde l-au chemat interesele sale personale.
Zilele acestea mi-a fost dat să observ de aproape o altfel de confruntare electorală cu mize aparent mai mici, dar poate chiar cu o încrâncenare mai mare. Este vorba despre alegerile din universităţile româneşti. Am văzut folosindu-se aproape toate mijloacele de "persuasiune" cu care "politica mare" ne-a învăţat deja. Mita electorală exprimată aici prin promisiuni de funcţii sau acordarea unor gradaţii de merit, ameninţarea politică (eşti din acelaşi partid cu mine, de ce nu mă votezi?), intimidarea celor mai tineri prin autoritatea şi prestigiul celor mai în vârstă, toate acestea într-un loc în care o autentică miză de putere nu există de fapt. Am încercat sămi explic încrancenarea. Poate că este o boală de care întreaga societate suferă şi care în cazul sistemului universitar a fost stimulată de prevederile cauzate de noua lege a învăţământului.
Legea aceasta dă dreptul oricui să candideze la orice, de exemplu pentru a candida la poziţia de rector al unei universităţi nu trebuie nici să fii cadru didactic al acelei universităţi si nici în mod obligatoriu să ai cetăţenie română. Este suficient să ai titlul de doctor. Şi astfel, de la conducerea departamentelor în sus, cei care trăiesc în universităţi văd cum mai toata lumea candidează la aproape orice poziţie şi de cele mai multe ori singurul criteriu este popularitatea. Şi bătălia din Senatul României, şi alegerile din universităţi exprimă astăzi o aceeaşi realitate - confruntarea ca stil de viaţă în România zilelor noastre.
Recomandările noastre
