Odinioară respectată oriunde în lume, şcoala românească şi-a început declinul în anii ’80, când profesorii erau pedepsiţi dacă elevii nu promovau clasa. Aşa credeau tovarăşii, că de vină sunt cadrele didactice!

După Revoluţie, învăţământul a fost supus tuturor perversiunilor, toate în numele reformei. Niciun domeniu nu a fost modificat, zăpăcit, bramburit cu atâta frenezie precum şcoala. Nu există ministru al Educaţiei care să nu fi avut idei, să nu „reformeze” domeniul cu speranţa deşartă că numele îi va rămâne în istorie!
O primă vină este cea a organizării. Nu poţi cere unor copii care sunt înscrişi la licee vocaţionale (de mecanici, chelneri sau mai ştiu eu ce) să rezolve aceleaşi exerciţii precum cei de la clasele de informatică şi matematică-fizică. După cum nu-i poţi cere unui viitor instalator să-ţi analizeze „Scrisorile lui Eminescu” cu voluptatea unei adolescente de la litere! Nu trebuie să inventezi apa caldă sau mersul pe jos.

În Franţa există trei tipuri principale de grade de Bacalaureat: general, profesional şi tehnologic. Până nu vom diferenţia examenul riscăm să avem aceleaşi diferenţe, aceleaşi cifre catastrofale.

Un alt motiv este cel al banilor. Hai să nu ne ascundem după deget şi să spunem că, anual, învăţământul privat încasează circa un miliard de euro! Nu atac, Doamne fereşte, facultăţile private, multe dintre ele mult mai bune decât cele de stat. Spun doar că modul execrabil în care a fost dat Bac-ul până acum are drept ţintă o mare masă de absolvenţi care să îngroaşe rândurile, dar şi buzunarele privaţilor!

Odinioară, Bacalaureatul era denumit şi examenul de maturitate, iar liceul era conceput ca şcoală de cultură generală, specializarea urmând să se facă la universitate sau în şcoli speciale. Nu un biet incubator, o ineptă treaptă spre o particulară.

„Inventat” de Napoleon în 1801 şi introdus în România sub forma sa modernă de către Dr. Constantin Angelescu, în calitatea sa de Ministru al Instrucţiunii Publice în 1925, Bacalaureatul avea o mare valoare. Examenul era organizat pe criterii unitare, „în două sesiuni, vară şi toamnă, cu comisii pentru aproximativ 200 de elevi, cu comisii formate din 6 profesori proveniţi din alte localităţi şi un preşedinte cu grad universitar, cu probe scrise şi orale susţinute la limba şi literatura română, istoria Românilor, geografia României, instrucţiunea civică, limba şi literatura franceză, ştiinţele naturii la cari se adaugă încă două materii desemnate de minister în fiecare an”. Examen, nu joacă!
Numele absolvenţilor erau publicate în Monitorul Oficial şi în Buletinul Ministerului Instrucţiunii, dar şi în gazete! Cel care izbândea la Bac era pentru câteva zile o mică vedetă locală. E drept că posesorul unui examen de maturitate se putea angaja liniştit în administraţia publică, licenţa avea valoare, nu era o biată hârtie! Nu toţi elevii erau norocoşi. Chiar şi Mircea Eliade a trebuit, în 1925, ca fiind prima serie, să dea examenul în toamnă, nu în vară! Periodic, marele savant şi-a adus aminte de grijile pe care le-a avut şi modul în care a învăţat pentru Bac. L-a şi desfiinţat de câteva ori. Furia scriitorului trebuie înţeleasă pentru că prietenii săi cei mai buni au picat. Şi au picat în toamnă. Din acest punct de vedere, poate nu ar trebui să „reformăm” Bac-ul, ci doar să ne întoarcem la tradiţia interbelică!