Mircea Mihăieş: "Se vede treaba că pentru Dinu Patriciu un PNL de optsprezece la sută e un partid prea mare."
Drept care, s-a gândit să-l trimită la micşorat, într-o opoziţie de batjocură, terfelind şi ideea de democraţie, şi pe aceea de liberalism. Aroganţa prostească a omului său de paie, Tăriceanu, a făcut României un rău incomensurabil. Împins de electorat în postura de a decide guvernul, PNL-ul a preferat să mai trădeze o dată. A făcut-o în 2006, a făcut-o şi în noaptea alegerilor din 2008, când i-a lăsat în ofsaid pe pesedei, a făcut-o şi în zilele ulterioare, sfidând PDL-ul, respingând cu dispreţ oferta de a guverna împreună, fără a-şi consulta filialele sau delegaţia permanentă a partidului.
Prost sfătuit, catastrofal condus, bălăbănindu-se între atacuri băşicate şi îmbufnări penibile (vezi ieşirile pline de venin ale lui Crin „Chucky“ Antonescu), PNL-ul îşi imaginează că, intrând în opoziţie, peste patru ani ajunge automat la putere. Nu va ajunge nicăieri. Redus la consistenţa unui aluat plin cu găuri, PNL riscă să joace ultima reprezentaţie pe scena politică. În clipa de faţă, la uşa grupării Tăriceanu bat cu pumnii reprezentanţii filialelor. Viitorul congres al partidului nu e decât cronica unei morţi anunţate. Banda petrolieră trebuie să plece, lăsând locul unei echipe pentru care liberalismul înseamnă altceva decât portofelul lui Patriciu.
Vocaţia disidenţei, a „aripilor“, a „generaţiilor“ a măcinat dintru bun început istoria postrevoluţionară a partidului. Reintrat în scena publică sub bagheta unui personaj sinistru (despre Radu Câmpeanu e vorba), el a ajuns la maturitate şi onorabilitate în perioada Stoica-Stolojan, pentru a reîncepe să ia masiv apă după confiscarea puterii de către clica Tăriceanu. E, poate, o fatalitate ca ultimul mare partid istoric să intre în disoluţie din proprie voinţă, şi nu sub loviturile nimicitoare ale inamicilor. La fel au ieşit din istorie şi ţărăniştii, incapabili să înţeleagă momentul politic, măcinaţi de ambiţii personale şi de o incalificabilă lipsă de caracter.
Dacă influenţa în partid a grupului „petrolier“ scade dramatic, la fel de prost stau liberalii şi în raport cu pesedeii. Dinu Patriciu era sigur că va impune fluierând un guvern PSD-PNL, asigurându-şi astfel râvnita imunitate în justiţie. Ca mulţi alţii, nici el n-a învăţat nimic din lecţia recentelor alegeri. Vremea grupurilor de presiune de la centru, a „birocraţilor“ din fruntea partidelor a apus. Afaceriştii din teritoriu şi-au împins propriii pioni în politică. Acum ei decid totul. În PSD nu se mai tremură de frica lui Geoană şi nimeni nu mai ascultă smirnă indicaţiile de la centru, aşa cum se întâmpla pe vremea lui Iliescu. Anul 2008 a adus o veritabilă emancipare a provinciei, iar liberalii sunt, dincolo de orice dubiu, marii perdanţi ai modificării vulcanice de pe scena politică.
Prin trădarea liberală, am ajuns în situaţia coşmarescă de a-i vedea aliindu-se la guvernare pe oamenii lui Geoană şi pe oamenii lui Boc. E, din punct de vedere moral, cel mai deprimant scenariu cu putinţă. Situaţia îi face pe mulţi adepţi ai democraţiei - oricât de puternică ar fi explicaţia nevoii de a combate dezastrul economic - să urle înnebuniţi la lună. Nu pot să nu văd o paralelă cu alegerile din Statele Unite, unde un candidat ce părea să piardă din viteză a revenit spectaculos, sub emoţia provocată de declanşarea crizei mondiale. Acum, paravanul numit „pactul pentru România“ va fi explicat în termeni similari: că e nevoie de „unitatea“ elementelor capabile să conducă şubreda corabie a ţării prin taifunul ce se apropie.
Sigur că în politică totul e posibil şi că, fără un stomac rezistent, n-ai ce căuta în lupta pentru putere. În ce mă priveş te, n-am să mă arunc de pe bloc (n-au decât să se arunce ei!), dar nici n-am să aplaud o înţelegere care-mi repugnă până în cele mai adânci fibre. Aceşti oameni au intrat în arenă pentru a-şi exercita poftele de putere. Măcar ştim acum că diferenţele dintre ei nu sunt decât nuanţe pe care le-am exacerbat în naiva dorinţă de-a crede că nu e totul pierdut şi corupt în biata noastră ţărişoară. Ei bine, realitatea ne-a mai dat un croşeu în plină figură, mântuindu-ne de încă o iluzie şi de încă o speranţă.
Ce-ar fi trebuit să facă în contextul actual PDL-ul, partidul ce părea să întrupeze ideile de reformă şi justiţie din România? Nimic altceva decât i-a spus bătrânul Horaţiu fiului său - în tragedia lui Corneille, Horace - la întoarcerea dintr-o bătălie pentru salvarea Romei. Aproape învins, înconjurat de trei duşmani, văzându-şi fraţii ucişi, tânărul Horaţiu scapă printr-o stratagemă. Întrebat ce i-ar mai fi rămas de făcut în acele împrejurări, răspunsul tatălui a venit implacabil: să fi murit! Dar acestea sunt pilde de onoare şi demnitate ce provoacă doar râsul - dacă nu cumva rişti să treci drept nebun pentru că îndrăzneşti să le readuci în memoria unei lumi de două parale.
Recomandările noastre
