Nişte băieţi de cartier cu maşini tunate şi mult timp liber au iniţiat un şir interesant de proteste faţă de scumpirea carburanţilor după Anul Nou.
Blocarea benzinăriilor şi plata demonstrativă cu sacoşe de mărunţiş sunt forme legitime de exprimare a nemulţumirii faţă de noile preţuri, taxa de înmatriculare mărită etc. Forme chiar inteligente pe alocuri, mobilizarea fiind făcută cu mijloace post-moderne, iar episoadele de degenerare în scandal şi golăneală rămânând mărunte excepţii. Cinste lor.
Era şi vremea: comentatorii new media sunt disperaţi după exemple care să susţină teoria că SMS, Facebook şi alte reţele de socializare schimbă radical raportarea la viaţa publică, încurajând democraţia directă. Mai ales după ce s-au doborât păduri pentru a scrie cărţi despre "revoluţia Twitter" din Iran de acum câţiva ani, ca să se constate azi că relatările fuseseră mult înflorite, la acea dată existând doar 60 de conturi Twitter active în Teheran.
Sunt iar mari speranţe cu cazul Tunisia, dar, personal, am dubii. Ca atare, orice protest cu elemente sprinţare de vizual şi high-tech este imediat popularizat de televiziuni (firesc) şi privit ca nucleu de coagulare civică de tip nou. Putem vedea şi aşa exemplul românesc, ca partea plină a paharului: grupuri sociale pe care le durea în basca întoarsă cu cozorocul la spate de chestiunile publice se trezesc la viaţă şi se implică. Asta e minunat într-o ţară cu prezenţă la urne mică, densitate asociativă scăzută şi cinism răspândit. Orice formă de organizare este mai bună decât niciuna, s-ar zice, pentru că pe ea se poate construi mai departe.
Dar e greu să echivalezi protestele de la benzinărie cu civismul, cel puţin în stadiul actual. Una e să te baţi pentru principii; alta pentru gologani. Una e să te lupţi, sub tiranie, pentru libertate; alta este să faci greva foamei în democraţie pentru leafa de la buget. Una e să poţi lega problema care te nemulţumeşte de cauza ei reală şi să te organizezi ca să cauţi remedii; alta să ieşi cu prietenii la o zaveră mică, nu se ştie contra cui. În fine, una e să ai dreptate; alta să fii majoritar şi scandalizat - câteodată ele merg împreună, dar nu neapărat. Cam asta e diferenţa între civism şi jacquerie: Solidarnosc şi Carta 77 versus răscoala de la Bobâlna. Spre deosebire de comentatorii optimişti, mă cam îndoiesc că a doua e neapărat un pas pregătitor pentru prima: nici genul de acţiune, nici genul de lideri, nici competenţele nu prea corespund.
Cât despre confiscarea protestului spontan de lobby-ului transportatorilor, care a început imediat să ceară scăderea accizei pe combustibil - într-o ţară în care rutierul este încă favorizat fiscal prin comparaţie cu calea ferată sau alte moduri de transport mai eficiente, pe care, chipurile, le promovăm - asta nici nu mai merită comentat, fiind în firea lucrurilor. Totul confirmă ceea ce s-a mai spus: în SUA, populismul Tea Party poate să-ţi placă sau nu, dar are măcar o coerenţă, în sensul că oamenii vor impozite mai mici şi amestec mai mic al statului în viaţa lor; în vreme ce la noi, frondeurii vor impozite mai mici şi beneficii mai mari. Nu doar în România, ci şi în Grecia, Italia, Franţa etc. Asta este Europa. În cazul de faţă, mini-jacqueria de la pompe pleacă de la o problemă reală (scumpirea) şi se combină cu aşteptări milenariste şi mituri urbane, într-un melanj de neînţelegeri şi contradicţii. Pe o piaţă deschisă ca UE, nu poţi avea produse uşor comercializabile cu preţuri locale foarte diferite. Piaţa le aliniază - adică chiar dv., care cumpăraţi, prin acţiunea de cumpărare - nu decizia guvernelor (nivelul accizării fiind, de asemenea, în curs de aliniere). Refuzul de a cumpăra un produs e perfect legitim, dar amploarea boicotului trebuie să fie foarte mare pentru a se simţi într-o scădere reală a cererii şi, ca urmare, a preţului. Mai departe însă, este o aberaţie să ceri Petromului să vândă mai ieftin la intern decât afară, doar pentru că petrolul este extras din România, sacrificând astfel profit (pe care se plăteşte impozit la stat). La fel cum aberantă este şi demonizarea lui Năstase pentru că a privatizat Petrom (slavă Domnului că a făcut- o, pentru că altfel n-ar fi existat nici profit, nici impozite la stat, ci doar o reţea de căpuşe, ca la Hidroelectrica!).
Dacă există evaziune fiscală, cartel, înţelegeri de preţ, e altceva: astea sunt încălcări de lege care se pot pedepsi. Însă ideea să re-naţionalizăm exploatarea petrolului şi să ne facem nouă înşine cadou benzină ieftină de consum, patriotic, e demagogie curată: cine vrea să vadă unde se ajunge, să meargă în Venezuela sau în sus-pomenitul Iran.
E absurd să te consideri lovit într-un drept al tău doar fiindcă un francez poate umple X rezervoare dintr-o leafă, iar tu doar jumătate. Că România e mai săracă decât Franţa nu s-a descoperit ieri, situaţia va mai dura o vreme, iar socoteala e la fel de valabilă pentru pâine, aspiratoare, Dacii Logan, excursii în Grecia etc. Asta este chiar definiţia faptului că o ţară e mai dezvoltată decât alta şi nu e clar de ce ar avea benzina un regim special faţă de alte bunuri.
În fine, nu poţi fi în acelaşi timp şi societate civilă cu aspiraţii eco-progresiste, şi grup de presiune pentru combustibili fosili ieftini. Trebuie să alegi: ori sfinţenia europenească la 1,2 euro litrul, ca în Vestul cel verde şi cu accize mari, ori băiat de băiat cu BMW de 15 ani şi număr de Ruse sau Tolbuhin. Nu poţi combate simultan în amândouă taberele. Cel puţin până când CEDO nu va decide că benzina la preţ redus face parte dintre drepturile fundamentale ale omului.
Recomandările noastre
