RĂZVAN EXARHU: "Mai orice plimbare prin Europa civilizată te convinge că şi roboţii pot fi trişti".
Ei pot deveni şi nervoşi când întâlnesc un comportament care nu corespunde softului pe care îl au instalat. Au un senzor care le arată că se află în faţa unei persoane care nu a urmat aceleaşi cursuri de dresaj. Din câte am observat, glumele sunt tratate cu indulgenţă, fără a fi luate foarte tare în serios, iar râsul sincer este foarte puţin apreciat. Corectitudinea execuţiei este cea mai bună metodă de a scăpa de chinul de a te gândi la ce faci. O educaţie strictă, responsabilităţi puţine şi fixe, nimic de făcut în afara rutinei zilnice sunt secretele unui mecanism la care tânjeşte ca prinţesa închisă în turn lumea noastră negricioasă şi prostdispusă. Comediile amare, compuse vizionar de Jacques Tati în anii ’60, sunt abecedarul oricărui curios care vrea să afle ce se va întâmpla probabil şi aici în anii care vin.
Imaginea Parisului vechi înghiţit rapid de metal şi sticlă, de idealurile consumeriste apatice şi snoabe, de micile delicii ale robotizării şi de emfaza cu care este asimilată modernitatea accesoriilor, se poate oricând suprapune peste harta unei idioţenii locale mereu under construction. Tendinţele sunt întotdeauna mai vechi decât par, decalajul ne ajută doar să credem mai tare în prospeţimea inevitabilului. În lumea obsedată de perfecţiunea serviciilor, tragicomedia este genul firesc. Totul e atât de bine pus la punct, totul se mişcă atât de logic, oamenii se comportă atât de corect şi nefiresc în acelaşi timp, se îmbracă atât de curăţel, vorbesc atât de civilizat. Nu conteneşti să admiri, să invidiezi această lume care pare controlată pe computer, măsura din toate, excesul practicat cu rafinament şi uşoară plictiseală. Tot ce mai lipseşte după primul contact pare justificat şi poate fi înlocuit de abundenţă, de lumină, confort şi hrană. Mişcarea continuă a mulţimilor te convinge că inerţia este cea mai răspândită formă de solidaritate, că prezenţa de spirit şi comunicarea au fost perfect recondiţionate de marketing. Pare că omenirea a început să invidieze roboţii şi că se bucură să piardă fără niciun regret tot ce poate crea contururi, toate accentele care ne deosebesc de mecanismele pe care le inventăm. Nothing personal, just business este o religie care răceşte atmosfera mai bine decât orice aer condiţionat. Lumile încep să semene îngrozitor între ele şi tot ce individualizează este ţinut bine deoparte, pentru minorităţi.
Adoptarea modelor culturale sau tehnologice a eliminat de mult discernământul, totul este asimilat pe loc, fără negociere, cu acel entuziasm care îi obligă şi pe cei din jur să urmeze exemplul, ca să nu pară prostănaci şi uncool. Asta face ca întotdeauna majoritatea atuurilor de care dispunem să pară secundare, ruşinoase, depăşite şi că aproape tot trebuie aruncat dacă nu corespunde normelor în vigoare ale minimalismului care goleşte şi capetele, şi spaţiile. Se importă fără direcţie, fără sens, sub presiunea unei nevoi bolnăvicioase de sincronizare, care scuză mijloacele şi exclude echilibrul. Văzând această parte întunecată a lumii din care sunt atât de multe lucruri bune de învăţat, e uşor să anticipezi următorul val de mutilare socială şi deja poţi să râzi la gândul unui Burebista parţial îmbrăcat în Armani sau un robot cu o cuşmă geto-dacă lăsată pe ceafa lui de titaniu natural.
Ne puteți urmări și pe Google News
Infernul poate arăta ca restaurantul unui hotel de cinci stele, prin care circulă ca pe şine nişte chelneri îmbrăcaţi în negru, semn al distincţiei şi rafinamentului. La fiecare minut te întreabă cu zâmbetul profesional deasupra ceşcuţei pline: More cofee?
Recomandările noastre
