Cartea lui Ioan Stanomir, apărută la Editura Curtea Veche în colecţia "Constelaţii", este o invitaţie la recuperarea unei tradiţii a gândirii neînregimentate, a spiritului vertical propriu democraţiei liberale.

Intitulată "Apărarea libertăţii. 1938-1947", cartea reconsideră raporturile dintre câteva personalităţi remarcabile (Iuliu Maniu, N. Carandino, Mihail Fărcăşanu şi Gr. T. Popa) şi regimurile dictatoriale cu care le-a fost dat să se confrunte. Cei patru au fost deopotrivă antifascişti şi anticomunişti, pe scurt, antitotalitari.

Preţul plătit a fost teribil: ani grei de închisoare, decesul în condiţii lugubre, exilul, defăimarea. Este vorba de ceea ce distinsul politolog, profesor la Facultatea de ştiinţe politice a Universităţii din Bucureşti, numeşte pe bună dreptate o secretă istorie a libertăţii.

O istorie ocultată, uitată, pusă între parantezele variilor cenzuri. Pentru Ioan Stanomir, istoria ideilor nu este un joc al mărgelelor de sticlă. Scrisă sub semnul unei vibrante îngrijorări, într-o perioadă când inflaţia de hiperbole vituperante face ravagii, cartea aceasta este o reconfortantă pedagogie a libertăţii.

Atunci când polemicile alunecă în vulgaritate infinită şi în penibile atacuri la persoană, este extrem de util să medităm la înţeleptele şi atât de actualele cuvinte ale gânditorului liberal Mihail Fărcăşanu: "Politeţea se leagă, într-adevăr, cu toate celelalte însuşiri derivate din atitudinea de fair-play prin adânca ei omenie. Nu trebuie să fii mare psiholog pentru a şti că primul lucru dorit de oameni este delicateţea. A fi considerat, a fi tratat ca om constituie aspiraţii intime profunde ale tuturor. Politeţea este disciplina primă pentru satisfacerea unei atari năzuinţi".

Oamenii despre care se vorbeşte în acest volum au ţinut piept unor dictatori reali, nu unor ficţiuni. I-au sfidat pe Carol al IIlea, pe Horia Sima, pe Antonescu, pe Andrei Vâşinski, pe Gheorghiu- Dej, pe Ana Pauker. Au riscat enorm, dar au spus adevărul.

Istoria luptei pentru libertate este una a sacrificiilor şi a martiriului. Îmi amintesc de o discuţie purtată la Bucureşti, în 1980, cu N. Carandino. Era după apariţia cărţii sale de memorii, amputată brutal de cenzorii epocii, dar nu mai puţin diferită, prin stil, prin sugestii, de ceea ce eram obişnuiţi a citi. Mi-a vorbit atunci despre vizita la Bucureşti a lui Averell Harriman, în 1945, şi întâlnirea cu Iuliu Maniu.

Ambasadorul american la Moscova a încercat să-l convingă pe liderul ţărănist să accepte o colaborare cu guvernul Groza. I-a vorbit despre posibile posturi în guvern. Iuliu Maniu ştia care este secretul dictaturilor şi cum se poate rezista. A spus ca singurul post care îl interesa pentru partidul său era la Ministerul de Interne, locul unde se juca de fapt totul. Evident, nu era ceea ce putea oferi trimisul american.

Reflectând la o epocă marcată de excesele tiranofile, Ioan Stanomir a ştiut să discearnă tradiţia alternativă a opoziţiei la despotism. Sociologul francez Elie Halévy, observând în anii ’30 similitudinile dintre comunism şi fascism, numea această perioadă "era tiraniilor".

Liberticidă prin însăşi natura ei, demonstrează politologul roman, tirania este crima împotriva umanităţii. Este bine să ne reamintim aceste adevăruri esenţiale atunci când unii se joacă de-a retorica despre tiranii şi dictaturi, când se lansează iresponsabile petarde propagandistice din raţiuni ce ţin de cinice ambiţii şi narcisisme hipertrofiate.

Ideea-cheie care subîntinde demersurile acestor personalităţi este rezumată exemplar de autor: "Cum poţi imagina o pledoarie centrată pe valorile libertăţii, confruntat fiind cu monolitismul ideologic al tiraniei? Şi care este sensul constituţionalismului în momentul în care salvarea statului pare să treacă prin abolirea libertăţilor?".

A şti să rezişti ispitelor colectiviste, a nu sucomba cântecelor de sirenă totalitare, a te feri şi a-i feri şi pe ceilalţi de mirajul ideologiilor radicale, a prefera evoluţia instituţională revoluţiei apocaliptice, a nu dispreţui valorile urbanităţii burgheze şi ale tradiţiei buneicuviinţe, iată în ce constă lecţia sintetizată cu admirabilă rigoare de profesorul Stanomir.

"Apărarea libertăţii" recompune cu minuţie şi pasiune acest traseu al demnităţii, un algoritm al identităţii democratice pe care regimurile dictatoriale l-au dorit anihilat. O carte care ar trebui citită în licee şi universităţi ca un veritabil manual de istorie a ideii de onoare la români în veacul lagărelor de concentrare.