Mircea Mihăieș: „În viziunea doamnei Andronescu, România s-a integrat în propriul subsol, nu în Europa. Prin urmare, e nevoie ca învăţământul să producă indivizi anchilozaţi, cu creierul atrofiat”.
Ce găsesc eu admirabil în ţara numită România e consecvenţa. La noi, distanţa dintre promisiune şi acţiune e străbătută cât ai zice peşte. Când ne-am pus în minte un lucru, fiţi sigur că ne oprim doar dacă ne-am atins ţelul. Ne-am propus să facem o agricultură modernă? Am făcut-o! Câmpurile sunt brăzdate de canale de irigaţii, loturile cu produse „organice” înfloresc la tot pasul, fermele de animale au depăşit în productivitate ţări cu veche tradiţie zootehnică. Ne-am propus să construim câteva mii de kilometri de autostrăzi? Le-am construit! Benzină să avem, că altminteri ţi-e mai mare dragul să străbaţi România de la nord la sud şi de la est la vest. Nu tu ambuteiaje, nu tu gropi, nu tu încălcări ale legii circulaţiei. Şi tot aşa cu investiţiile din turism, industrie, sistemul bancar şi, mai ales, din sănătate şi administraţie publică.
Veţi spune că am înnebunit. Sau că m-au spălat pe creier diverşi potentaţi politici. Nu eu am înnebunit, ci indivizii care-şi imaginează că pot să ne batjocorească la nesfârşit. Iat-o, de pildă, pe madam Abramburica. Fostă ministră, fostă rectoriţă şi din nou ministră, dânsa preconizează o nouă „reformă” a învăţământului. Încă una! Nici n-am dat bine fila anterioarei guvernări, care proclamase, după cum ştiţi, învăţământul drept una dintre priorităţile zgomotoase, că începem iar cu inovaţiile.
În mentalitatea ei de bolşevică, madam Andronescu ştie din instinct ce fel de român trebuie creat pentru a fi condus cu uşurinţă: unul devitalizat, dezinformat, manipulabil, incapabil să înţeleagă rostul lumii actuale. Un prostănac căruia trebuie să i se interzică, cu orice preţ, comunicarea directă cu Europa. După îndelungi flexiuni ale muşchilor frunţii, Abramburica a găsit soluţia crizei economice: tăiem orele de sport şi de limbi străine! Îi retezăm, cu alte cuvinte, tânărului român două dintre puţinele atuuri care făceau din el o fiinţă competitivă pe piaţa muncii europene. La ce ne trebuie copii viguroşi, când prin clinicile noastre bate vântul, iar medicii şomează în aşteptarea câte unui pacient? Iar limbile străine primejduiesc, desigur, strămoşeasca noastră de Ferentari, făcând să pălească sudalmele cu înflorituri din cancanurile televizate.
Doamna Andronescu se dovedeşte demna continuatoare a politicii în care s-a ilustrat ca mare meşter Ion Iliescu. Bătrâna „cârpă kaghebistă” (după cum îl definea un admirator) a simţit, cu intuiţia sa extrasenzorială, că ideologia dragă inimii lui nu prinde decât la o populaţie dezinformată, dezabuzată, pregătită să devină carnea de tun a ingineriilor sociale de tip bolşevic. În vi zi unea doa m nei Andronescu, România s-a integrat în propriul subsol, nu în Europa. Prin urmare, e nevoie ca învăţământul să producă indivizi anchilozaţi, cu creierul atrofiat. Asta în mintea ei. În lumea reală, omul trebuie să fie dinamic, echipat cu abilităţi comunicaţionale şi pregătit să-şi vândă forţa de muncă acolo unde este nevoie de ea. În SUA, toţi candidaţii de la recentele prezidenţiale au anunţat că vor mări orele de muzică şi arte plastice din şcoli, materii care, ca şi limbile străine, dezvoltă „creierul drept”, cel al creativităţii. La noi, croşeele de stânga îşi fac datoria aşa cum ştiu ele: năucind oamenii şi mutilându-le personalitatea.
În lunile când s-a vorbit despre mărirea salariilor din învăţământ, toată lumea a fost de acord că e nevoie de performanţă. Acum, doamna Andronescu ne propune o variantă „slumdog”: dragi profesori, nu vă dau nici un ban, iar voi promiteţi să nu-i învăţaţi absolut nimic pe elevi! Ca la comandă, diverşi pedagogi de şcoală nouă au început să se plângă de supradimensionarea orelor din clasă. O enormă prostie. Numărul orelor nu e niciodată suficient de mare! Un copil obişnuit cu superficialitatea, individualismul, lipsa rigorii e dinainte sacrificat. Cine dă exemplul celor douăzeci şi şase de ore săptămânale din Marea Britanie nu ştie despre ce vorbeşte: despre enormele probleme identitar-politice ale unei ţări incapabile să treacă de la statutul de mare ţară colonizatoare la o mică ţară intens colonizată. Oricât ar suna de bizar, nu în Occidentul acestor ani aş căuta modele pentru învăţământul românesc. În afara sistemului universitar american (şi anume, universităţile de vârf, cele din „Ivy League” şi celelalte vreo douăzeci-treizeci de super-nivel, şi nu ciurucurile care completează cifra până la 4.182!), m-aş lipsi cu bucurie de diversele „reforme” (inclusiv castastrofa numită „Bologna”), de tot ce-am învăţat de la vest-europenii recenţi în materie de educaţie: conformism, superficialitate, promovarea indolenţei şi-a unui anarhism bolnav de prostie. Unii oameni politici occidentali şi-au dat seama că în economia globalizată creativitatea şi abilităţile de comunicare sunt esenţiale şi încearcă - spre deosebire de Abramburica, prinsă între incompetenţa managerială şi ideologia resentimentară - să dreagă busuiocul.
Doamna Andronescu ar fi trebuit să-şi dea demisia din clipa când a constatat că nu poate pune în practică promisiunile electorale pe care, cu suava-i voce, le trâmbiţa urbi et orbi. În ce mă priveşte, i-aş accepta-o şi acum. Şi dacă s-ar putea, s-o scrie în cel puţin două limbi străine de circulaţie!
Recomandările noastre
