SENATUL EVZ: Însemnarea călătoriei mele

SENATUL EVZ: Însemnarea călătoriei mele

Mircea Cărtărescu: "Ce-a fost mai întâi, oul sau găina? Pentru lumea civilizată, mai întâi a fost autostrada."

Autostrăzile sunt marile vene şi artere ale unei naţiuni. Am văzut, în America, panglici de asfalt care treceau prin cele mai fantastice peisaje, patru benzi dus şi patru benzi întors, de la Atlantic la Pacific. În Europa, autostrăzile au urmat vechile şi minunatele drumuri romane, una dintre cheile victoriilor acestui mare imperiu. Drumurile bune au însemnat comunicaţii bune, aprovizionare bună, viteză mai mare de reacţie în împrejurări speciale. Reconstrucţia unei naţiuni după un război sau o revoluţie ar trebui să înceapă cu drumurile.

Îndesirea reţelelor de drumuri şi înmulţirea autovehiculelor au produs, dincolo de o legislaţie, şi o etică a circulaţiei, un cod nescris al comportării în trafic, unde viaţa fiecăruia depinde de toţi ceilalţi. Suma celor care străbat drumurile la un moment dat alcătuieşte un organism viu, al cărui scop îl reprezintă siguranţa, viteza de circulaţie şi nu în cele din urmă starea psihică bună a fiecăruia dintre participanţi.

Plec către Graz fără niciun plan de călătorie, încrezător în vocea moldovenească a lui George, venind din micul ecran al GPS-ului lipit de parbriz. Placid, îmi spune când s-o iau la dreapta, când la stânga, şi nu se supără niciodată dacă nu-l ascult. Băiat bun Georgică ăsta. Străbat oraşul de la o margine la alta în nu mai puţin de o oră. Cine să ştie mai bine ororile traficului în Bucureşti dacă nu eu, răstignit pe DN 1 în fiecare zi a vieţii mele? Zi de lucru, oameni nervoşi, lumpeni de toate felurile, şmecheri. Un Opel alb îmi ia faţa la intersecţie. Fac imprudenţa să-l claxonez. La următorul semafor, Opelul mă ajunge, şi un tip cu gel în păr îmi urlă lucruri interesante. E de o agresivitate de necrezut. Când pornim, întoarce brusc volanul spre mine, se preface că mă loveşte, apoi demarează în viteză. Zâmbesc, sunt probabil la camera ascunsă.

Ies în fine din oraş şi-o iau pe autostradă. Bucăţica noastră amărâtă de autostradă Bucureşti-Piteşti. Ar fi trebuit să avem acum, la douăzeci de ani după Revoluţie, o frumoasă reţea de superdrumuri în toate direcţiile. Cu asta ar fi trebuit să începem. Lipsa autostrăzilor este unul dintre cele mai grave lucruri în România, astăzi. Plătim acum faptul că guvernările noastre de până azi, absolut toate, au fost unele politicianiste şi nu pragmatice şi civice. De douăzeci de ani trăim în România o încăierare ca în „Ţiganiada”. În loc de şosele, avem algoritmi. În loc de paturi în spitale, lupte politice. Tot ce există concret ca infrastructură, autostrăzi şi metrouri e de pe vremea răposatului, Doamne iartă-mă. Ar fi trebuit să fie în fiecare guvern câte un nebun care să spună: „Faceţi întâi autostrăzi, şi după aceea certaţi-vă cât vreţi”.

Autostrada se termină aproape înainte de a începe şi urmează faimoasele drumuri româneşti pline de gropi, de tiruri, de Dacii antice şi otrăvitoare. De şiruri nesfârşite de platforme care transportă autoturisme. Până şi George a amuţit. Dacă nu vrei să te târăşti cu cincizeci pe oră, trebuie să te angajezi în coşmarul depăşirilor. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu... eu îmi iau sufletu-n palme la fiecare depăşire. N-o fac decât când şirul de pe contrasens e hăt departe, de abia se vede. Şi chiar şi atunci mă grăbesc să reintru-n coloană după prima maşină depăşită. Aşa fac şi acum: am în faţă un şir de TIR-uri. Depăşesc şi vreau să reintru. Surprize, surprize: TIR-ul nu mă lasă! Accelerează odată cu mine. Încerc încă o dată, se întâmplă acelaşi lucru. Se-ngroaşă gluma: cei de pe contrasens se apropie. Abia-n ultima clipă şoferul se-ndură de mine. Îl văd în retrovizor: îmi face semnul victoriei cu un singur deget. Mie nu-mi vine să cred, şi până la urmă chiar aleg să nu cred.

Ajung la graniţă în douăsprezece ore, mă simt ca bătut. Peste noapte visez că sunt în trafic, n-am linişte nici în somn. Dimineaţa mă trezesc cu un gând persistent: ce i-am făcut noi României de ne chinuişte atât de rău? De ce ne rănesc atât de tare lucrurile şi oamenii din jur?

Trec în Ungaria şi mă simt în paradis. Merg cu treizeci pe oră prin sătucuri şi orăşele adormite, fac la giraţii până ameţesc, George e şi el mai vioi, dar şi mai „dulşe” în accentuarea cuvintelor... Dar apoi intru pe autostradă. Am umblat mult prin Europa, dar autostrăzi ca la unguri încă n-am văzut. Mai bune decât în Austria şi-n Germania. Nici nu mi-am dat seama când am ajuns în preajma Budapestei, pe o vreme splendidă, printre câmpii cât vezi cu ochii. În boxe, până şi Leonard Cohen părea mai optimist. Străbat Ungaria ca-n unt şi trec în Austria, care e Austria. Urc şi cobor dealuri împădurite, trec pe lângă uriaşe elice eoliene, pe lângă malluri construite ca mici orăşele baroce... Ajung fără probleme la Graz, în şapte ore, incluzând pauza de masă.

Poate că odată o să avem şi noi autostrăzi, mă gândesc, dar cu oamenii ce ne facem?

Ne puteți urmări și pe Google News