Mircea Mihăieş: "Scriind acum două săptămâni despre măsurile aberante ale ministresei Andronescu, n-am mers până la capăt."
Lecţia ex-rectoriţei de la Politehnică nu e decât în al doilea rând un exemplu de pesedism. Mai presus de orice, e un exemplu de laşitate. Ministra cu priviri timide ştie că trebuie făcut ceva, dar nu îndrăzneşte să ia taurul de coarne. Şi anume, să spună că, de sus până jos, învăţământul românesc a fost cariat de minciună şi impostură. Nu e o pură întâmplare că s-a ajuns la dezastrul din şcolile generale, la dolce farniente-le din liceu şi la stupefianta lipsă de performanţă din universităţi. Ce altă dovadă decât scandalul diplomelor de licenţă mai vrem? Un document gândit în laboratoarele ideologiei sovietice arăta că impunerea sistemului comunist era condiţionată de distrugerea creierului naţiunilor. Eliminarea intelectualilor de marcă din ţările ocupate a reprezentat urgenţa absolută a regimurilor nou-instaurate - la fel de importantă ca exterminarea rivalilor din partidele politice. Odată decerebrate, popoarele au fost lesne priponite de ieslea ideologiei comuniste, obligate să danseze după ritmurile primitive ale propagandiştilor cu patru clase - sau nici măcar atât.
Anii ’90 au însemnat în România intervalul proletarizării învăţământului. Iliescu intuia în dascăli un potenţial pericol pentru puterea discreţionară dobândită prin lovitura de stat. Subfinanţată, lăsată să se ducă de râpă, educaţia a produs rebuturi după rebuturi, cu o frecvenţă şi intensitate fără precedent. În zece ani, în numele „modernizării” şi al „europenizării”, ne-am procopsit cu milioane de tineri al căror nivel de instrucţie universitară nu-l depăşeşte, în multe cazuri, pe cel al unei şcoli generale din trecut - credeţi-mă că ştiu despre ce vorbesc. Sub presiunea irezistibilă a măsurilor administrative dictate de la vârf, această masă a început să-şi clameze vehement dreptul la diplome şi, apoi, la poziţii sociale privilegiate.
În paralel, pentru a transforma confuzia în uragan, au început să prolifereze universităţile din orăşele şi târguşoare - fie sub forma unor aşa-numite „extensii”, fie ca unităţi de sine stătătoare. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar ce credibilitate poate avea o instituţie, să spunem, Academia de Studii Economice din Bucureşti, atunci când îşi deschide un „Colegiu economic” la... Călăraşi?! Sigur, e democratic să răspândim cunoştinţele pe tot întinsul ţării, e nobil, e sublim ca lumina învăţăturii să pătrundă în cel mai umil cotlon. Dar nu în felul acesta. În loc să întărim universităţile de tradiţie prin dotarea cu echipamente şi publicaţii de ultimă oră, prin asocieri cu instituţii prestigioase din lume, prin programe internaţionale de burse şi schimburi de profesori, noi ctitorim la... Gheorghieni, la Sighetul Marmaţiei, Bistriţa ori la Zalău.
Veţi spune că şi mari universităţi occidentale îşi au reşedinţa în orăşele de provincie. Princetonul e un amărât de târg cu şaptesprezece mii de locuitori. Un altul, Cambridge, din statul Massachusetts, de vreo sută de mii de suflete, se mândreşte cu două superuniversităţi - Harvard şi Massachusetts Institute of Technology. Ba chiar faimosul Oxford din Marea Britanie e simţitor mai mic decât Aradul meu natal, oraş în care înfloresc, cot la cot, două ditamai universităţile... Fireşte că problema nu e de natură geografică - mai ales când te uiţi ce rezultate, ce prestigiu şi ce bani au acele universităţi. Princetonul, de pildă, stă pe colosala sumă de 16,3 miliarde de dolari, bani care generează o dobândă astronomică, adăugată anual taxelor de şcolarizare care ating, la rândul lor, niveluri care l-ar face să tresalte de încântare pe ministrul Pogea.
Problema e că zecile de ciuperci otrăvitoare acreditate la noi în ultimii ani sunt redute importante în jocurile de puteri locale. Atotputernicii baroni locali sunt legaţi, într-o formă sau alta, de aceste producătoare de prestigiu politic. Prin urmare, dacă tot şi-a ascuţit bisturiul şi e decisă să taie în carne vie, dna Andronescu ar trebui să înceapă prin a deconecta de la ugerul bugetului de stat pseudoinstituţiile care toacă sume enorme, dar nu produc decât confuzie a valorilor, corupţie în sistem şi instalarea definitivă a lehamitei. Diminuarea orelor de sport şi de limbi străine nu va echilibra bugetul ministerului, dar va accentua nivelul de prostie şi de boală al românilor. În schimb, închiderea universităţilor proaste (acesta e cuvântul!) ar arăta că actuala guvernare e într-adevăr responsabilă şi că viitorul ţării chiar contează pentru cei care se cred salvatorii naţiei. Votul din parlament care îngăduie universităţilor de doi bani să dea diplome de doctorat închide discuţia. Se vede cu ochiul liber cât de interesaţi suntem, de fapt, de reformă. Evident că dna Andronescu, asemenea antemergătorilor, va face pe mutul în păpuşoi. Ea ştie că personaje politice de calibrul său n-au nicio şansă de a ieşi din anonimat dacă nu sunt girate de vreun baron-de-universitate: să-i spunem, cu un nume cu totul şi cu totul imaginar, rectorul Vanghelie...
Recomandările noastre
