După logica din viaţa publică românească, ar trebui să radiez de fericire.

Cum să nu exult văzându-l pe Crin Antonescu în întreaga lui grosolănie şi incompetenţă: apărând cu patruzeci de minute întârziere la o emisiune de televiziune care-i anunţase, ca pe-un eveniment epocal, pe tot parcursul zilei, prezenţa la orele 21 trecute fix? "Ăsta o să întârzie şi la propria lui înmormântare!", mi-a telefonat un prieten, din aripa Tăriceanu a partidului, şi nu prea dus la biserică.

Cu indolenţa mârlanului, liberalul vopsit s-a aşezat pe scaun, fără să-şi prezinte minimele scuze slugilor din studio şi eventualilor telespectatori. Cum să nu mă bucur când lam văzut, apoi, în corzi, împleticindu-se la cele mai simple întrebări - ceea ce-mi confirma opinia execrabilă faţă de acest aflător în treabă cu ifose de satrap oriental?

Noroc cu Emil Hurezeanu, care, arcuindu-se de la un mal la altul al vastei incompetenţe antonesciene, a transpirat abundent pentru a-l scoate faţă curată pe marele specialist în toate şi nimic.

Ar fi meritat să jubilez auzind răspunsurile aberante la întrebarea simplă: totuşi, de unde ar scoate liberalii, odată ajunşi la putere, banii pentru a face faţă cheltuielilor statului? Am dedus, din bâiguielile liberalului roşu, că va accelera accesarea fondurilor europene. Da, ar fi una din posibilităţi. Numai că domnul cu pricina habar nu are cum se desfăşoară, în practică, lucrurile. Nu cred că i-a vorbit cineva despre sabotajul, pe faţă şi constant, al funcţionarilor la nivel de minister, judeţ sau primărie.

Leneş, palavragiu şi mediocru, nu va fi în stare vreodată să pună presiune pe direcţiile de investiţii, economico-financiare şi juridice din instituţiile menţionate pentru a le obliga să facă treaba pentru care sunt plătite. Ca soţ al d-nei Văleanu, n-are cum să vadă că ţara e prizoniera sistemului de pile, relaţii şi înrudiri, betonat de fiecare din partidele care au trecut pe la guvernare.

Radical doar în atacurile la persoană, Crin Antonescu s-a ferit ca de diavol să spună ceea ce e, de fapt, de-o enormă simplitate, dar neaducător de simpatie: că soluţia constă în concedierea armatei de sabotori patentaţi şi înlocuirea lor cu oameni competenţi. La nevoie, ar putea fi închiriate firme specializate din străinătate. De ce n-a făcut acest lucru premierul Tăriceanu şi de ce n-o face acum prim-ministrul Boc? Bună întrebare.

Aş avea, apoi, motive de jubilaţie văzând mahalagismul din PSD. Indiferent că e condus de Iliescu, de Năstase, de Hrebenciuc, de Vanghelie ori de Ponta, acest partid nu se poate debarasa de metodele gangstereşti care, de altfel, l-au făcut posibil.

Ce se întâmplă acum între Geoană şi Ponta reproduce la milimetru răfuielile din vremea când Geoană l-a descăunat pe Năstase, când Iliescu l-a executat pe Geniul Carpaţilor, când Ceauşescu i-a eliminat pe baronii lui Dej, când Gheorghiu-Dej l-a descăpăţânat pe Foriş, şi tot aşa până la elucubraţiile asasine ale lui Lenin (cu mici şi pioase opriri prin biografia lui Che Guevara.)

Indiferent de educaţie, de generaţie, de cine le e nevastă ori soacră, aşa se comportă comuniştii: îţi ling tălpile cât timp eşti în şa, se reped cu ghioagele şi cuţitele pe tine când ai căzut de pe cal. Persistenţa zâmbetului lugubru iliescian pe drapelul partidului garantează că nu s-a schimbat nimic şi că nici nu se va schimba vreodată. Culmea e că fiecare dintre politrucii intraţi în faza înghiontelilor (iar curând vor trece şi la armele de foc) are dreptate în ce spune.

Nu e nevoie, totuşi, de multă imaginaţie să vezi cum, dincolo de infantilismul lui Ponta, îşi arată urechiuşele de drac agresivitatea, abuzul şi intoleranţa reproşate azi de Micul Titulescu înaintaşului său direct. Îţi trebuie mult sânge rece ca până la prânz să te fi milogit să ajungi purtătorul de cuvânt al unui candidat la prezidenţiale, iar cum se aşterne seara să pui tunurile pe fostul tău stăpân!

Motive de jubilaţie à la roumaine nu lipsesc nici în ograda pedelistă. Fracturat tot mai limpede între gruparea "intelectuală" (plină de bune intenţii, dar fără putere) şi cea a "bişniţarilor" (obsedată de privilegii, dar lipsită de imaginaţie politică), PDL-ul va urma drumul clasic al partidelor care s-au întins mai mult decât le era plapuma: vor căuta un ţap ispăşitor. Şi îl vor găsi foarte repede, în persoana lui Traian Băsescu. Desigur, sub privirile mereu derutate ale lui Emil Boc.

Nici una din situaţiile de mai sus nu-mi iscă zâmbete. Pe de o parte, pentru că văd cine guvernează, pe de alta - încă mai îngrozitor - cine se încălzeşte pe margine să ia frâiele puterii. Ar fi trebuit să fi dobândit de-acum imunitate la bolile ruşinoase ale politicii româneşti. Dar uite că n-am dobândit.

Mai grav, mă prăbuşesc pe zi ce trece sub agresivitatea bacililor pe care ni-i suflă în nas această veritabilă conjuraţie, pluripartinică, dar monocoloră, împotriva competenţei, normalităţii şi bunului-simţ.