Primul lucru care trebuie spus despre revoluţia egipteană este că a fost, până în prezent, predominant non-violentă.
În acest sens, ea se înrudeşte cu cea din Tunisia, cu cele "colorate" din Ucraina, Liban şi Georgia, dar mai ales cu cele care au demolat edificiile leniniste din Europa de Est şi Centrală. Fundamentul acestei revoluţii pare să fi fost auto-împuternicirea civică ("self-empowerment"), deci, simplu spus, resurecţia societăţii civile (nu întâmplător conceptul însuşi de "societate civilă" a fost recent interzis în China!). Revoluţia egipteană înseamnă recucerirea suveranităţii populare. Vom vedea cât de adânc şi pentru cât timp, mai cu seamă în lumina recentelor acţiuni ale conducerii militare.
În ce mă priveşte, am pledat întotdeauna pentru abordarea de tip multicauzal a acestui tip de fenomene. Revoluţiile din 1989 nu au fost nici ideologice, nici teleologice, nu au avut o singură cauză şi, în mod cert, au avut numeroase efecte. Societatea civilă a contat, a constituit un mit politic, o construcţie simbolică aptă să galvanizeze, să inspire adeziuni, loialităţi, angajamente colective. Nu adevărul lor importă, ci veracitatea. În acest sens, mă disting de tezele profesorului Stephen Kotkin (a se vedea cartea sa "Societatea necivilă" recent publicată în limba română în colecţia "Constelaţii", de la Editura Curtea Veche) şi nu cred că societatea civilă a fost doar o reverie, un vis social, o utopie construită de intelectualii critici care îi citiseră pe Toc queville şi pe Gramsci. Acest lucru mi se pare valabil nu doar la Praga, Budapesta, Leipzig şi Varşovia, dar şi la Bucureşti, Sofia, Belgrad, Tirana, Kiev, Tbilisi şi, azi, la Cairo. Ştiu că există destui sceptici şi nu contest că au în mare măsură dreptate când vorbesc despre formidabila capacitate de rezistenţă, repliere şi metamorfozare a birocraţiilor dominante. Dar nu consider că acest lucru ştirbeşte semnificaţia emancipatoare a mişcărilor "de jos" pe care le numim societate civilă. Care mişcări transcend, cel puţin într-o fază iniţială, manicheismele ideologice încremenite şi promit/permit un tip de democraţie directă alt minteri de negândit. Dar o democraţie fără partide, atrăgătoare uneori în teorie, este una ce poate foarte uşor degenera în haos. Idealismul militanţilor civici nu se poate substitui pe lungă durată necesităţii coagulării formaţiunilor bazate pe reprezentarea forţelor sociale şi pe adeziuni ideologice coerente. În plus, este greu de anticipat dacă actuala euforie nu se va transforma, mai rapid decât cred unii, în deziluzie, frustrare, malaise şi în ceea ce profesorul Ken Jowitt numeşte "mişcări de furie".
Nu ştim încă, şi va mai dura ceva timp până vom putea face pronosticuri mai precise, dacă vom asista la prelungirea puterii militarilor (cea mai bine organizată forţă din această ţară), la naşterea unei democraţii seculare ori la ascensiunea la guvernare, prin alegeri libere, a unor grupări interesate să emuleze modelul revoluţiei iraniene din 1979. Va fi o dictatură militară precum în Birmania, o teocraţie fundamentalistă precum la Teheran, o democraţie cu puternice partide islamice precum în Turcia, o democraţie controlată ca aceea din Rusia, ori o democraţie secular-liberală în sensul bine-cunoscut. Dar putem spune acum că, dincolo de orice scenarii conspi raţioniste, prăbuşirea autocraţiei simbolizate de regimul Mubarak a fost determinată de forţe interne, în primul rând de ceea ce David Kirkpatrick, corespondentul lui "New York Times", identifica drept o tendinţă radical nouă în politica regională, anume "o mişcare larg seculară, condusă de tineret", capabilă să unifice (vom vedea pentru câtă vreme) grupurile de opoziţie liberale cu acelea islamiste.
Ca politolog şi ca istoric-analist al revoluţiilor din 1989, constat că modelul revoluţiei de catifea dezvoltat în Cehoslovacia în lunile noiembrie şi decembrie ale acelui annus mirabilis pare să fi influenţat decisiv strategia de rezistenţă şi revolta protestatarilor de la Cairo. Este ceea ce afirma, în urmă cu două decenii, sociologul Daniel Chirot: revoluţiile secolului al XXI-lea vor avea cauze cultural-sociale, mai degrabă, decât origini strict economice. În Egipt s-a produs o cezură între o clasă de tineret tehnocratică şi modernă ca orientări valorice, pe de o parte, şi un regim anchilozat, de tip sultanist, în care cultul liderului se îngemăna cu o corupţie tot mai scandaloasă. Echilibrul geostrategic în regiune este în clipa când scriu aceste rânduri relativ stabil, angajamentul egiptean în raport cu acordurile de la Camp David menţinându-se. Atitudinea recomandabilă este aşadar una de optimism prudent: optimism pentru că năruirea fără masacre a unei dictaturi este întotdeauna un lucru salutar. Prudent pentru că din ruinele acestei prăbuşiri pot ţâşni forţe ce nu sunt neapărat favorabile valorilor individualismului civic, ale pluralismului democratic.
Notă: Comentariile la acest articol sunt suspendate.
Recomandările noastre
