Diminutivul e o măsură de siguranţă. E o terapie anti-stress. E un, cum să-i zic, ceva deosebit. Ceva extraordinar, dragilor, cum spunea Florin Piersic.
De asta se folosesc variantele: facturică, bonuleţ. Cărduleţ de foloseşti, mai uşoare ţi se par cumpărăturile. În fond, şi bombele sunt nişte bombiţe, pe lângă bomba aia mare şi răuţă. Chelnerii cu studii de psihologie ştiu să întrebe un client rătăcit între valori dacă serveşte măsuţa. Măsuţa face şi talpa mai elastică. Muşchiul de vită devine muşchiuleţ şi vita însăşi devine în acest mod un fel de iepuraş mai măricel, deci mult mai scumpik. O persoană delicată nu spune piept de raţă, ci piept de pui de raţă. Sau, în varianta extremă: pieptuţ de puiuţ de răţuşcă. Fetele care spun skumpik şi te pooop, şi mănâncă de obicei sushi de casă, de la ţărani, pronunţă waţabi, în loc de wasabi. Ştim că în engleză poop înseamnă ceva mai puţin plăcut decât un pupic, dar asta nu contează în lumea reţelelor sociale. Senzaţia că lumea e alcătuită din lucruri şi gesturi mici & drăgălaşe devine din ce în ce mai importantă. Dacă e mititel, roz sau rotund pare mai de încredere, cu excepţia minelor antipersonal, fireşte. Ar mai fi nişte mici problemuţe la piranha şi la chihuahua, dar să admitem că şi aşa sunt extrem de dulcei, la marginea acvariului, când îşi arată dinţişorii ăia măricei. În fond, chihuahua sunt nişte piranha de uscat, doar că trăiesc în poşete. Iar un piranha hrănit cu chihuahua trebuie să fie culmea minimalismului. Ar fi ca şi cum i-ai da să pape ton unui somon care va deveni sushi. Tot ce e mic pare şi mai uşor de înţeles. Şi mult mai uşor de folosit atunci când vrei să trânteşti o uşă, dar să o laşi întredeschisă, chiar dacă tocmai ai spart-o cu târnăcopuţul. Pentru asta spui: eşti un monstruleţ, idiotule, şi m-am supăratuţ pe tine. Dacă spui despre un om că e prostuţă înseamnă că vrei să spui mai mult cu mijloace mai puţine. Iar dacă începi să alinţi obiecte contondente, înseamnă că cineva dintre prietenii tăi dulcei ar trebui să îţi dea nişte pastiluţe. Iar diminutivul apare în ultima vreme, programatic, în situaţii superîmpuţituţe. E deja previzibil, dar e şi obositor, pe termen lung să vezi că adulţii din lumea întreagă preferă să devină nişte copilaşi retardaţi şi oarecum meschinuţi. Cu cât e mai dur diminitivul, cu atât mai serioasă e, în fapt, situaţia pe care încearcă disperat să o fardeze. Ciudat e că unele lucruri profund neserioase nu acceptă diminutivul. Încercaţi cu criză, amantă, Q7 sau preşedinte şi o să vă convingeţi. În schimb, ştirucă sau crăhuleţ, toporaş sau ghilotinuţă par foarte simpăticuţe.
Diminutivul e şi o formă de apărare în atac, de aici vine şi expresia: guriţa mă-tii. A cui? A mămicuţii lui tălică. Asta dovedeşte un adevăr despre care nu se vorbeşte suficient nici la ştiri, nici în dezbaterile ştiinţifice. Pământul ar trebui să se numească Pămânţ, peste vreo zece ani. Earţ în engleză, Ţerre, în franceză. Asta a descoperit omenirea obosită de toate lucrurile mari pe care le construieşte şi le admiră cu multe diminutive. UUUU, ce dulcic e turnuleţul ăsta de 200.000 de etaje. Prezenţa lui Ţ este esenţială în acest moment în ţară. Să nu lase să piară ţ-ul din şară. Gândiţi-vă cum ar fi fost să întrebi un câine de talie foarte mică: şe faşi, minicupăr? O ruşine. Ţe faţi, minicupăr, e infinit mai bine. Oamenii puternici au întotdeauna de partea lor Flacăra Violetuţă şi Litera Ţ.
Recomandările noastre
