VLADIMIR TISMĂNEANU: "În gândirea politică şi morală românească, Monica Lovinescu simbolizează direcţia camusiană."
Aşadar una a revoltei în raport cu minciuna utopică, duplicitatea sordidă, conformismul nevertebrat şi violenţa poliţienească. Pentru ea, ca şi pentru disidenţii Europei de Est, spiritul nu poate sucomba în faţa tiraniei, iar constrângerile ideologice trebuie deconspirate precum tot atâtea capcane vicioase. După iulie 1971, când nu puţini erau gata să cadă pradă disperării legate de noua glaciaţiune a stalinismului românesc, Monica Lovinescu a ţinut vie făclia speranţei. A denunţat cu probe devastatoare prolixa impostură a scribilor oficiali (de la Vasile Nicolescu la Dulea) şi a „trepăduşilor de Curte Nouă“ (de la Păunescu la Vadim). A propus o tablă de valori care contrapune ceea ce este etic şi estetic valabil variilor schimonoseli „umanist-socialiste“. A făcut-o cu francheţe, scriind întotdeauna în concordanţă cu valorile în care a crezut. Este vorba de o orientare care continuă să inspire acţiunea intelectuală a unor Mihail Şora, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, N. Manolescu, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici, Dorin Tudoran, Cristian Preda, Rodica Palade, Gh. Grigurcu, Ioan Buduca, Dragoş-Paul Aligică, Andrei Cornea, Cătălin Avramescu, Mihnea Berindei, Florin Ţurcanu, Ovidiu Pecican, Sorin Lavric, Mircea Mihăieş, Mircea Cărtărescu, Cristian Vasile, Traian Ungureanu, Sorin Ilieşiu, Ioan T. Morar, Liviu Antonesei, Ioan Stanomir, Dorin Dobrincu, Alina Mungiu-Pippidi, Tudorel Urian, Aurelian Crăiuţu, Sever Voinescu, spre a oferi doar câteva nume. Împreună cu Virgil Ierunca, Monica Lovinescu a reuşit să creeze o şcoală de reflecţie şi atitudine care se revendică din opera lor. Demersul ei şi al lui Virgil Ierunca a fost similar celui al revistei de exil poloneze „Kultura“. Nimeni nu va putea scrie o istorie a ideii de onoare în cultura poloneză fără a discuta rolul acelei excepţionale publicaţii. Tot astfel, istoria demnităţii româneşti în veacul douăzeci este direct legată de opera Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca. Pentru că este vorba de o lucrare morală şi culturală comună. Cum scrie H.-R. Patapievici în numărul din mai al revistei „Idei în dialog“: „Un astfel de martor al suferinţei aproapelui au fost Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, luaţi împreună. Iubirea unuia faţă de celălalt a făcut din doi unul. Iar compasiunea lor faţă de suferinţa aproapelui a făcut din amândoi unul dintre cei mai preţioşi, eficace, redutabili şi frumoşi martori ai adevărului din secolul XX“. A nu te prosterna idolilor tribului, iată un imperativ categoric în gândirea Monicăi Lovinescu. Una dintre marile sale contribuţii este tocmai luminarea relaţiilor de înrudire secretă, simbioza nemărturisibilă, dar nu mai puţin reală dintre comunism şi fascism. Detabuizarea acestui subiect de către Monica Lovinescu a dus la varii reacţii ultragiate. S-au spus şi s-au scris enormităţi în numele unei corectitudini istorice care i-ar pune fără jenă la stâlpul infamiei pe un Koestler ori chiar pe un Camus.
Asemeni lui Tzvetan Todorov şi lui Jean-François Revel, Monica Lovinescu a protestat împotriva a ceea ce istoricul Timothy Garton Ash numeşte „asimetria indulgenţei“ - practicarea dublelor standarde când este vorba de crimele comunismului şi de cele ale nazismului. Pregătindu-şi un articol despre „Negaţioniştii de stânga“ pentru „România Literară“, Monica Lovinescu transcrie aprobativ poziţia lui Revel: „Nu văd de ce negaţionismul şi contestarea crimelor împotriva umanităţii ar reprezenta delicte penale doar atunci când este vorba de crimele naziste, nu şi de cele comuniste“. Într-adevăr, de ce? Este întrebarea pe care şi-au pus-o Vasili Grossman, Soljeniţân, Nadejda Mandel- ştam, David Rousset şi atâtea victime ale universulului concentraţionar, în ambele sale încarnări exterministe. Empatia pentru victime şi protestul împotriva falselor reconcilieri - false câtă vreme nu includ momentul expiaţiunii - aşază gândirea Monicăi Lovinescu în spaţiul filosofiei revoltei. La un ceas istoric în care ni se spune că anticomunismul ar trebui să adopte o poziţie mlădios-relativizantă, nu pot să nu reamintesc aici cuvintele lui Arthur Koestler, rostite la BBC în primăvara anului 1947. Observând că trăim mereu sub semnul unei competiţii între utilitate şi moralitate, Koestler îşi afirma convingerea că moralitatea şi adevărul reprezintă unica şansă a supravieţuirii libertăţii: „De la mijlocul secolului al XIX-lea, frânele noastre etice au fost tot mai mult neglijate, până când dinamismul totalitar a făcut locomotiva să deraieze complet. Trebuie să punem frânele ori vom sfârşi zdrobiţi. Nu sunt sigur că ceea ce filosofii numesc absoluturi etice există, însă sunt sigur că trebuie să acţionăm ca şi cum ele ar exista. Etica trebuie eliberată din lanţurile totalitare; cuvintele şi faptele trebuie din nou judecate pe baza meritelor lor, iar nu ca simple paleative menite să servească scopuri distante şi nebuloase“. Aceste idei le-au apărat de-a lungul vieţii lor Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca.
Recomandările noastre
