Mircea Mihăieş: "Să ne închipuim o clipă că nu mai există televiziuni."

Că, asemenea brontozaurilor, analiştii economici şi realizatorii de talk-show-uri s-au evaporat în mod misterios. Că presa scrisă nu mai abundă în ştiri catastrofice. Că zvoniştii de pe internet ar lăsa-o mai moale cu „informaţiile din surse credibile”. Ei bine, ce-ar fi? Cum ar percepe, în acele condiţii, omul de rând criza? Ce înseamnă, de fapt, „recesiunea” pentru majoritatea covârşitoare a românilor?

Cum o resimt cunoştinţele mele din cartierele comuniste şi rudele care pendulează de multe decenii între sat şi oraş, dezvoltând un ritm de viaţă rur-urban cum numai la noi e posibil? Dac-ar fi să-i întrebi, vor reproduce (cum şi cât înţeleg ei) palavrele fără sens ale aflătorilor-în-treabă din tubul catodic. În realitate, criza e doar încă o etapă din nefericirile fără capăt ale unei existenţe mohorâte.

Ce s-a schimbat, de fapt, în viaţa lor? Ce „standarde” s-au deteriorat şi ce „privilegii” au dispărut în neant? La cât de prost au dus-o de când lumea, „ratingul de ţară”, rata inflaţiei şi dobânda bancară sunt pentru ei pure ficţiuni. Nimeni nu le-a dat şi nu le va da vreodată nimic, în afara muncii dezumanizante. Iată de ce eu nu cred în criză. Cred doar în prostia şi ticăloşia lumii. E suficient să privesc în jur şi să observ că lucrurile sunt la locul lor.

Oriunde m-aş uita, aceeaşi mizerabilă echilibristică între majoritatea gata să păşească în sărăcia definitivă şi minoritatea care se scaldă, la propriu, în aur. Ieşind din casă, dau peste aceleaşi femei cocoşate de nevoile zilnice, cărând plasele cu aceleaşi alimente cumpărate de la magazinele ieftine, aceleaşi fete care gânguresc ore în şir la telefonul mobil, aceleaşi maşini de ţoapă gata să te facă afiş, aceeaşi aroganţă a funcţionarului de la ghişeu, aceeaşi milogeală a cerşetorului de la colţ, acelaşi furtişag la orice contact cu autoritatea, aceeaşi nesimţire generalizată.

„Criza” a venit în România la ţanc, atât pentru guvernanţi, cât şi pentru opoziţie. Administratorii ţării îşi ascund incompetenţa, bâjbâielile şi lăcomia dând vina pe „efectele crizei” (care efecte, altele decât cele create chiar de ei înşişi?!), opoziţia îşi imaginează că are o pâine de mâncat atacând orbeşte felul în care e condusă ţara. Despre soluţii, alternative, planuri ingenioase de salvare - nici vorbă. Doar o măciuceală surdă şi oarbă, menită să-i extermine pe adversari.

O evaluare a OECD (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică), pe care nu ştiu s-o fi citat nimeni în România, deşi a fost publicată pe pagina întâi a ediţiei de joi a lui „Financial Times”, e plină de învăţăminte chiar şi pentru un nespecialist în subtilităţile pieţei mondiale.

Ce frapează e regularitatea, şi nu evoluţia aberantă a cifrelor produsului intern brut. Din cele patru entităţi analizate, două (Japonia şi „eurozona”) merg din prost în mai prost, iar altele două (SUA şi China) arată creşteri surprinzătoare.

Dacă în 2008 Statele Unite erau cotate cu un deficit al PIB de 4 la sută, estimarea pentru 2009 este de doar minus 2,8. În ce-i priveşte pe chinezi, creşterea din 2008 (6,3 la sută) va fi depăşită de cea din 2009 (7,7 la sută.) În aceste condiţii, unde e criza mondială?!

Faptul că unele zone ale planetei merg prost, altele bine, ţine de stricta logică a funcţionării pieţei. Combinaţia letală de ideologie şi lăcomie - cam aşa arată momentul economic actual - n-a cauzat, totuşi, modificări structurale. Viaţa planetei funcţionează de când lumea cam în aceiaşi parametri, adică şi bine, şi prost.

Partea neplăcută e că noi ne aflăm în zona în care ea funcţionează prost. Privită de sus, harta confruntărilor economice actuale arată un plan înclinat în care banii se scurg dinspre cuplul Europa-Japonia înspre duetul SUA-China. Să ne amintim bătăliile politice ale ultimilor ani şi antiamericanismul visceral al majorităţii ţărilor europene şi vom avea măcar o parte din răspunsul pe care nu vrea să-l vadă nimeni.

Nu ştim cum merg lucrurile în ţările arabe, unul din marile rezervoare de bani ale omenirii, nu prea avem habar ce se întâmplă în Australia şi nici care e situaţia reală (dacă lăsăm deoparte Japonia şi China) din Asia. Ce putem presupune e o intensă drenare de fonduri dinspre Europa şi Japonia înspre SUA şi China. E treaba „analiştilor economici” să interpreteze aceste date, a căror simbolistică e însă destul de străvezie pentru a pune pe gânduri orice om conştient că lumea nu e condusă de valori morale, ci de afacerişti veroşi travestiţi în politicieni.

Cum ar fi arătat „criza românească a anului 2009” fără alegerile europarlamentare şi fără cele prezidenţiale e uşor de imaginat: „Responsabilitatea naţională”, antantă cu nobilul scop de a combate „flagelul economic”, ar fi pogorât asupra patriei asemenea duhului sfânt. N-a fost să fie aşa.

În ţara celor mai iresponsabili politicieni, a celor mai cinici şi grobieni dintre jurnalişti, minoritatea cu mâinile pe volan şi claxon conlucrează la ducerea de râpă, „în regim de urgenţă”, a ţării. Parc-ar fi vorba de două Românii: una a lor, a privilegiaţilor cocoţaţi în inexpugnabile navete spaţiale, de unde aruncă scuipaţi spre o populaţie derutată şi infantilizată, alta a prostimii care stă cu mâna întinsă la pomenile statului. Iar între ele, neantul şi netrebnicia românească.