Aproape striviti de aberatiile politicii romanesti, de spectrul prapastiei ce se casca intre alegatori si alesi, intre realitatea Romaniei si Romania din talk-show-uri, de avalansa de vorbe goale si discursuri fara substanta, eram, fara sa ne dam seama, aproape de o depresie nationala alimentata din sentimentul ca nu ne vom mai reveni niciodata din pozitia marginala in care ne arunca in mod constant cei ce ne conduc.

Si atunci, in mod providential, au venit anunturile de la Cannes: intai cel privind marele premiu al sectiunii „Un Certain Regard” pentru „California Dreamin’” al regretatului Cristian Nemescu si apoi focul de artificii, triumful suprem: Palme d’Or pentru Cristian Mungiu.

Natiunea a descoperit dintr-o data ca se poate mandri si cu altceva decat cu fotbalistii vanduti prin Europa, ca premiul obtinut in 2005 tot la Cannes de Cristi Puiu cu „Moartea domnului Lazarescu” nu a fost un eveniment singular, ci doar primul indiciu al vigorii artistice a unei tinere generatii de cineasti romani. Iata ca nu avem doar un singur Cristi cu viziune, curaj si talent, ci trei, deci nu suntem o natie fara speranta!

Nici nu am apucat sa ne bucuram de premii si sa meditam asupra semnificatiei lor, ca am si inceput sa ne dam in petic. Unele ziare si televiziuni au preluat cu lacomie acuzatiile nefondate de plagiat la adresa lui Cristi Mungiu, inainte de a le verifica temeinic si a constata ca nici macar cel care le-a lansat nu credea prea mult in ele.

Poate ca intr-o zi Cristi Mungiu sau Cristi Puiu, sau Cornel Porumboiu va face un film despre acest exemplu tipic pentru mizeria morala a societatii romanesti in al 18-lea an al tranzitiei. Ca sa ducem absurdul romanesc pana la capat, promit ca, daca vor face vreodata acest film, nu-l voi acuza pe niciunul dintre ei ca mi-a furat ideea.

Dupa ce ne vom fi bucurat suficient de succesele romanesti la Cannes si se vor fi stins focurile de artificii ale entuziasmului national, va merita insa sa meditam la rece, serios, asupra acestor succese si, mai ales, asupra subiectelor abordate de cei trei cineasti.

Era greu de crezut ca un Occident blazat si sofisticat, care stramba din nas la tot ce vine din Est, avea sa fie atat de receptiv la niste filme romanesti care-l obliga sa ia act de universul concentrationar sumbru si dezumanizant al regimului comunist („4 luni, 3 saptamani si 2 zile”) si universul aproape lipsit de speranta al satului oltenesc in tranzitie („California Dreamin’”).

Greu de crezut, dar iata ca s-a intamplat si in 2005 si in 2007, ceea ce inseamna ca subiectele dure nu fac rau „imaginii tarii noastre in lume”, ci, dimpotriva, demonstreaza forta de care nici nu stiam ca unii dintre noi sunt in stare. Poate ca, in lumina lectiilor pe care ni le da Festivalul de la Cannes, ar fi cazul ca factorii responsabili sa regandeasca si criteriile de finantare a culturii.

Poate ca ar trebui ca acei regizori care nu mai au nimic de spus sa nu mai beneficieze de finantari din partea contribuabilului roman. Ce ar fi ca principalul criteriu al acordarii finantarii sa fie indrazneala de a sparge clisee si de a aborda subiecte dificile, care nu ne pun intr-o lumina favorabila, dar ne spun adevarul despre noi, ca natiune si societate, ca fiinte umane?

Nu am avea de pierdut decat lanturile ignorantei si lasitatii care ne impiedica sa iesim din mlastina. Filmele celor trei regizori spun mai mult despre comunism si postcomunism decat este capabil sa spuna orice politician, altfel mare consumator de bani publici.

Succesele de la Cannes ale tinerilor regizori romani au fortat redeschiderea dezbaterii despre finantarea culturii si ne-au obligat sa ne intrebam, simplu si firesc, pe ce dam banii? In mod normal, lucrurile nu mai pot continua ca si pana acum.

CNC va trebui sa se reinventeze si, mai ales, sa devina mult mai transparent ca sa-si justifice utilitatea in ochii romanilor. De aici s-ar putea ajunge si la alte institutii care impart banii publici. Nu s-a mai vorbit de mult, de pilda, despre subventiile pentru carti. Cine le acorda si pe ce criterii?

Desigur, se va incerca deturnarea dezbaterii declansate dupa Cannes 2007 si perpetuarea status-quo-ului. Lupta pentru schimbarea profunda de sistem nu s-a incheiat, ea continua in instanta istoriei. De data aceasta insa acuzarea are o sansa pentru ca este reprezentata de o importanta corporatie nationala: Cristi&Cristi&Cristi, cu o rata de succes de 100%.