Vladimir Tismăneanu: " O carte care trebuie salutată drept un eveniment intelectual şi moral este volumul al treilea din "Explorări în comunismul românesc" (Polirom, 2008). "

Autorii sunt trei remarcabili universitari: Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir. Temele abordate, ca şi în volumele precedente (unde era coautor şi Ion Manolescu), sunt diverse şi incitante. Pentru cei trei cercetători, comunismul românesc a fost un fenomen cu multiple faţete şi implicaţii, atingând zonele politicii înalte ca şi pe cele ale vieţii cotidiene. Asemenea unor Sheila Fitzpatrick şi Orlando Figes, cei trei văd reverberaţiile acţiunilor partidului-stat deopotrivă în planul social şi în cel al subiectivităţii. Este astfel limpede că „partidul era în toate“ (spre a relua un obsedant vers de G. Lesnea).

Acum, când unii cred că pot pune în chestiune, fără vreo bază documentară reală, abordarea însăşi a Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale, „Explorările“ reafirmă concluziile Raportului: regimul a fost structural ilegitim şi criminal. O lipsă de legitimitate care s-a tradus în ritualuri de imbecilizare colectivă, de la „Cântarea României“ la „Cenaclul Flacăra al tineretului revoluţionar“. În locul statului de drept (Rechtsstaat), ceea ce a existat în România a fost opusul legalităţii veritabile, deci ceea ce se cheamă Unrechtsstaat. Partidul a dictat fără contenire ce se putea scrie şi ceea ce era interzis. Tot partidul era cel care dirija acţiunile punitive ale Securităţii împotriva oricărei manifestări de autonomie. Ioan Stanomir este unul dintre cei mai fini analişti ai ideologiei care a inspirat acel sistem, întemeiat pe uzurparea simbolurilor naţionale şi manipularea lor neobrăzată. La rândul său, Paul Cernat studiază cu minuţie ascensiunea unui Aurelian Bondrea ca „sociolog al culturii“, în fapt un personaj nefast şi ignar, despre care Andrei Pleşu a scris rânduri de un nimicitor sarcasm. Trecutul nu se stinge cu uşurinţă, iar foştii politruci continuă să prospere într-o ţară în care nesimţirea morală joacă rolul de trambulină politică şi economică. Fostul şef de cadre din Ministerul comunist al Educaţiei, protejatul Elenei Ceauşescu, este astăzi marele magnat al celei mai opulente universităţi private din România („Spiru Haret“), dotată cu un post de televiziune şi câte alte tentaculare prelungiri în spaţiul public. Ceea ce mi se pare cu deosebire lăudabil în demersul celor trei este că pentru ei comunismul nu a fost o himeră, iar anticomunismul rămâne o datorie morală, nu o iluzie. Stilul contribuţiilor este elegant, sobru şi grav. Nu lipseşte nicio secundă empatia pentru victime, condiţie sine qua non a unei analize care să nu sucombe unei dubioase pretenţii de neutralitate axiologică.

Cel mai important rezultat al acestui volum este că destramă mitul normalităţii comuniste. Nu era câtuşi de puţin normal să se studieze la şcoală piese de propagandă deşănţată. Nu era firesc ca impostori de ultimă speţă să fie prezentaţi drept valori naţionale. Citiţi atent analiza lui Angelo Mitchievici a filmelor propagandistice şi veţi înţelege cum regimul a construit în chip sistematic o conştiinţă politică de masă bazată pe resentiment şi ură pentru „duşmanul de clasă“. Iată concluzia lui Mitchievici despre filmul „Alarmă în munţi“, menit să justifice exterminarea partizanilor anticomunişti: „Regimul se putea baza, cum se vede, pe fidelitatea câinească a soldatului reeducat“.

În raport cu tendinţele de glorificare a stalinismului naţional în versiunea ultimului Dej, Ioan Stanomir propune un studiu cu valoare de antidot. Intitulat „1964: Ştafeta nevăzută“, acest excurs analitic demitizează basmele născocite de diverşii apologeţi: „Fără adversari direcţi (întrucât îi lichidase fără milă - VT), pregătindu-şi atent succesiunea, tovarăşul Dej este, în ochii celor mici ca şi ai celor mari, bunicul ce veghează, senin, la noul curs pe care naţiunea socialistă îl urmează“. Era vorba, evident, de o mare poltronerie, de un joc de oglinzi construit abil de Dej, de supertartorul ideologic Leonte Răutu şi de adjunctul acestuia, P. Niculescu-Mizil. Un joc la care participau atâţia dintre scriitorii de vază ai epocii, inclusiv G. Călinescu. La aniversarea a două decenii de la 23 august 1944, acesta mergea până într-acolo încât într-o „Cronică a optimistului“ spunea că doar un Donatello ar fi meritat să sculpteze bustul gloriosului lider comunist.

La rândul său, Paul Cernat, într-un eseu revelator, intitulat „Dezgheţul, potopul şi îndiguirea“, deconstruieşte momentul inundaţiilor din mai 1970 şi utilizarea de către partid a unei colosale calamităţi pentru a solidifica un sens al coeziunii indestructibile a intelectualităţii pe platforma ideologiei oficiale. Ceea ce face volumul extrem de util este onestitatea autorilor, competenţa lor epistemică şi verticalitatea morală, faptul că nu se feresc nicicum să pomenească nume, să spună cine şi cum a participat la orgiile ideologice. Mitologia neo-tribalistă a autohtonismului socialist este splendid demontată de Ioan Stanomir în capitolul final, intitulat „Un pământ numit România“. Îi felicit pe cei trei autori şi recomand cartea tuturor celor care vor să înţeleagă ce a fost comunismul românesc.

CITIŢI ŞI: Marko Bela se bazează pe Traian Băsescu

PDL şi PSD au tăbărât pe ciolan

Liberalii, sfătuiţi să renunţe la limuzine

O coaliţie pentru liniştea baronilor

*********************************

EDITORIALUL EVZ: Piaţa Universităţii a murit