Odata cu domolirea iuresului politic bucurestean, trecerea televiziunilor la programele de vara (eufemism pentru prabusirea in zona rosie a scalei IQ) si transhumanta marilor vedete catre tropice, unde-si stimuleaza la soare melanoamele incipiente, iata se face loc in pagina politicii externe.

De regula nu-mi place sa scriu despre politica externa: in tarile serioase (SUA, Franta), ea nu intereseaza pe nimeni, fiind doar un fundal snob pentru dezbateri interne mai substantiale; in cele neserioase, ca Romania sau Italia, comentariul de externe este o regurgitare de platitudini diplomatice (explicabil: nimeni nu asteapta cine stie ce de la diplomati, ca atare ei se recruteaza chiar dintre astfel de editorialisti); dar in special pentru ca nu e mare lucru de zis in fond, dincolo de insirarea evenimentelor.

Ideile noi si provocatoare in relatiile internationale apar una la zece ani, ceea ce abia ajunge pentru a hrani liota kommentariatului existent in bransa, nevoit sa supravietuiasca in rest cu speculatii ofilite.

Dar iata ca pe marginea razboiului de secesiune pornit recent de palestinieni in Teritorii – intre Fatah-istanul secular si corupt din Cisiordania, mostenit de la Yasser Arafat, si Hamas-landul religios si suprapopulat din Gaza – s-a iscat, saptamanile trecute, o polemica reala, din categoria „una la zece ani”, care te face sa gandesti, deci e usor nepotrivita cu sezonul.

(In paranteza, sunt curios cum vor reusi pro-arabistii sa puna acest puseu de canibalism politic in carca Israelului sau a Americii; probabil ca vor gasi ei o cale, ca de obicei).

Disputa se duce intre Edward Luttwak de la CSIS, un think tank din Washington, si Niall Ferguson de la Harvard, unul dintre cei mai celebri istorici din tanara generatie.

Primul a publicat un articol in care argumenteaza, extrem de provocator, ca, in ciuda conflictelor nesfarsite, a omniprezentei pe CNN si a resurselor de petrol din zona, statele musulmane din Orientul Apropiat si Mijlociu conteaza de fapt tot mai putin pe scena globala.

Ca atare, Vestul greseste dandu-le atata atentie. Abordarea corecta ar fi sa ignore pur si simplu aceste societati subdezvoltate si neproductive – au de cinci ori mai putine inventii per capita decat Africa subsahariana – si, cum Israelul pare perfect capabil sa se apere singur, sa le lase sa-si traiasca istoria pe care o vor.

Dupa Luttwak, doua sunt erorile facute de acei analisti care considera ca Orientul Apropiat are valoare strategica. Prima este supraestimarea economica.

Zona nu produce decat petrol, dar ponderea sa in totalul global este in scadere. In rest, singurul export de succes al statelor arabe il constituie propriile probleme politice si predictiile catastrofice pe marginea acestora, totul impachetat cu arta si manipulat in folos propriu pe scena globala.

Economia lor se bazeaza pe consumul extravagant al elitelor si industria ventilarii de sentimente xenofobe. Adoua eroare o constituie supraestimarea pericolului de securitate: „sindromul Mussolini”. Ca si in cazul Italiei din 1935, dimensiunea populatiei sau numarul mare de tancuri si avioane nu se traduc automat in armate capabile sa lupte.

Dupa cum s-a vazut in mod repetat in Egipt, Siria, Irak etc., marile regimente „de elita” se evapora fara urma la contactul cu trupe profesioniste de zece ori mai mici. Cu o politica si o administratie profund corupte, aceste societati inapoiate stiintific pot sustine cu succes insurgente interne haotice, ale caror victime sunt de regula conationali, dar nu armate moderne.

Cat despre amenintarea terorista, avand in vedere cat de deschise sunt societatile occidentale, impactul sau a fost pana acum practic nul, ceea ce reprezinta inca o proba a incompetentei si ineficientei acestui tip de organizare tribala de tip Omar Hayssam: un pic agent sirian, un pic turnator platit de Mossad si cine o mai fi, iar in rest marunt vanzator de piei de closca, in beneficiu personal.

De partea cealalta, Ferguson ne reaminteste ca la fel privea Keynes in 1919 Europa de Est, cand spunea despre Polonia ca este „o imposibilitate economica, neavand alta industrie decat persecutarea evreilor”, ceea ce n-a impiedicat ca o lunga serie de razboaie mondiale si locale pornite de aici sa afecteze lumea vestica.

Strategia din 1938 de a-i lasa pe germani si rusi sa rezolve intre ei chestiunile regionale n-a dus prea departe, zice Ferguson, pledand pentru o ofensiva diplomatica occidentala mai coerenta in lumea araba. Ca atare, istoria ne ofera mai multe tipuri de lectii, cu concluzii opuse, si nu poate scuti Occidentul de dilema optiunii: implicare sau neimplicare in Orientul Apropiat?