SENATUL EVZ: Ce aştept de la parlamentarii români trimişi la UE (I)

SENATUL EVZ: Ce aştept de la parlamentarii români trimişi la UE (I)

Horia-Roman Patapievici: "Oricine a urmărit, la începutul anilor 2000, peripeţiile negocierilor de aderare la Uniunea Europeană ale fostelor state comuniste, a putut face observaţia contrastului dintre atitudinea ţării noastre şi cea a Poloniei".

Deşi nu urmăream sistematic presa referitoare la fosta noastră vecină de la nord (până în 1939), mă frapa frecvenţa ştirilor care semnala că guvernul polonez, în multe chestiuni importante, adopta puncte de vedere care fie difereau semnificativ de poziţiile deja adoptate de majoritatea ţărilor occidentale, fie le contraziceau făţiş. Ori că era vorba de gospodăriile ţărăneşti, ameninţate de politica agricolă comunitară, ori că în discuţie se afla afirmarea publică a valorilor creştine, de care Europa nu mai voia să audă, dar la care Polonia ţinea (încă ţine: dovadă, disputa legată de Preambulul la Proiectul de Constituţie europeană), guvernul polonez avea o aceeaşi poziţie - îşi apăra poziţiile pe faţă, luptându-se deschis împotriva curentului atunci (şi acum) dominant din Uniunea Europeană.   Cu totul alta era tactica României. Guvernul nostru nu critica niciodată pe faţă nici deciziile Uniunii Europene, nici luările de poziţie ale comisarilor ei, nici exigenţele impuse noilor candidaţi la integrare. Uneori, când nu era de acord, mârâia pe furiş, prin diverşi interpuşi de presă, dar poziţia sa publică era, întotdeauna, de aprobare şi acceptare.

Delegaţia negociatorilor noştri nu a ratat nicio ocazie de a nu critica ori respinge nimic din ce i s-a propus şi a ratat toate ocaziile de a se distanţa de vreun principiu, tratament ori de vreo dispoziţie comunitară. Prin vocea negociatorilor ei, România era întotdeauna de acord cu orice, cu condiţia să vină de sus (în situaţia de atunci, dinspre comisarii europeni). În ciuda acestei poziţii supuse (şi aparent cooperante), guvernul României era deseori criticat în presa internaţională că nu îşi respectă angajamentele luate.   În absolut, avem două ţări cu două politici foarte diferite (statele negociază cu alt state după cum le e firea şi tradiţia istorică). O ţară critică ce nu îi convine şi îşi negociază integrarea de pe poziţii de forţă (forţă înseamnă aici egalitate). Alta acceptă şi ce nu îi convine şi îşi negociază integrarea de pe poziţii de totală cooperare (cooperare, aici, înseamnă supunere, subordonare). Cu toate acestea, ţara care îşi respectă angajamentele este aceea care a negociat la sânge fiecare act semnat, în timp ce ţara care a acceptat totul fără nicio discuţie nu respectă aproape nimic din ce a semnat (cu largheţe).   Polonia critică şi acceptă greu, dar îşi ţine cuvântul, de îndată ce şi l-a dat. România acceptă uşor, critică numai pe la spate şi nu îşi ţine cuvântul dat. Ai zice că România înţelege să îşi manifeste dezacordul luându- şi cuvântul înapoi, în timp ce Polonia şi-l manifestă criticând.

România pune în discuţie numai după ce semnează (singura ei „critică”, dacă o putem numi aşa, constând în nerespectarea angajamentelor luate), în timp ce Polonia critică înainte de a semna, pentru a se asigura că semnează un document pe care îl va putea respecta. Din acest motiv, pentru guvernul român negocierile par a fi o viclenie tactică, pentru guvernul polonez, un act politic.

Pentru guvernul român, încheierea negocierilor înseamnă, aşa-zicând, începutul războiului de gherilă cu prevederile lor; pentru guvernul polonez, încheierea negocierilor este echivalentă cu semnarea unui tratat de pace: după ostilităţi (ca să păstrăm imaginea militară) urmează pacea, care implică respectarea angajamentelor.

Pentru o ţară care vrea să se integreze, ai zice, la prima vedere, că poziţia Poloniei e ilogică: dacă doreşte să fie primită în Clubul european, înseamnă că trebuie să accepte fără discuţie toate regulile acestuia; iar dacă îi respinge anumite reguli, de ce, atunci, mai doreşte să fie primită în el? Poziţia de acceptare totală a României pare, potrivit acestei logici, mai raţională. Dar numai la prima vedere.

Fiecare poate cântări care atitudine, a cărui guvern, a fost mai profitabilă scopului propus (prezenţa suverană a statelor lor în concertul UE), după felul în care, în Uniune, sunt privite azi interesele lor legitime, în lumina altor interese, concurente, ale altor ţări membre (inclusiv ale unor membri vechi). Dacă abandonăm premisa oportunistă (intrarea în UE cu orice preţ) şi adoptăm premisa responsabilităţii guvernelor naţionale faţă de interesele societăţilor pe care le reprezintă, atunci poziţia Poloniei a fost mult mai raţională, căci de interesele ei se ţine mult mai mult seama în Uniunea de azi.

În concluzie, deşi atitudinea poloneză a fost mai antipatică şi mai necooperantă pe termen scurt, ea s-a dovedit nu doar mai onorabilă, ci şi mai profitabilă pe termen mediu şi lung. Atitudinea românească, care a părut mai agreabilă şi mai cooperantă în timpul negocierilor, s-a vădit a fi neserioasă, după. Susţinându-şi deschis şi împotriva curentului dominant opiniile, Polonia s-a recomandat şi pentru viitor ca un partener loial, deşi dificil. Ascunzându-şi ipocrit obiecţiile şi trişând în respectarea angajamentelor, România s-a recomandat, încă de atunci, ca un partener superficial, oportunist şi pus pe învârteală.   P.S. Îmi dau seama că opoziţia pe care am stabilit-o aici între Polonia şi România este mai puţin strictă, în realitate. Dar, de dragul argumentului, şi păstrându- ne în datele adevărului, ea merită făcută: altminteri de unde persistenta noastră reputaţie de ţară pe care nu se poate conta şi a lor, de oameni pe care te poţi baza?

(va urma)

Ne puteți urmări și pe Google News